Mitteleuropa decentă, faţă cu reacţiunea

Horia MARINESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 655 din 8-14 septembrie 2016
Mitteleuropa decentă, faţă cu reacţiunea jpeg

„Se poate trăi în oraş fără maşină?“ Am zîmbit cînd am primit această întrebare prin e-mail. Îmi era clar, încă înainte să citesc: mesajul nu poate proveni decît de la Bucureşti! Din oraşul unde un taximetrist mi-a zis, cîndva, recent, că „bucureştenii, cînd plouă, nu-şi iau umbrelă, ci maşina“; din oraşul despre care Saint Marc Girardin, scria, încă în secolul al XIX-lea, că „nu se merge pe jos, se merge numai cu trăsura, picioarele fiind un lux: trăsurile, dimpotrivă, fac parte din ceea ce este necesar; (…) pe deasupra, trăsura este semn că eşti om de treabă“.

Bucureştiul avea, acum cîţiva ani, vreo 1.300.000 de automobile înmatriculate. La Viena sînt doar 600.000. Asta, la populaţii similare ale celor două oraşe. Viena are o suprafaţă aproape dublă ca Bucureştiul (414 / 228 km²), deci distanţe mult mai mari de parcurs. Pentru cine cunoaşte ambele oraşe însă, senzaţia e că Bucureştiul e mult mai întins decît Viena – din simplul motiv că ai nevoie de mult mai mult timp pentru a-l parcurge, prin traficul congestionat sau cu metroul-melc.
În Viena de astăzi, circulaţia se întîmplă majoritar cu transport public (39%) şi pe jos (28%), dar şi cu bicicleta (6%). Doar 27% e cu automobilul. Lucrurile nu au stat mereu aşa. În anii ’70-’80 au apărut primele proteste împotriva „fluidizării“ circulaţiei prin tăieri de artere noi către centru. Naschmarkt, faimoasa piaţă din centru, era pe cale să fie demolată, ca la noi, 40 de ani mai tîrziu, Hala Matache, pentru a face loc unei artere rapide. Edilii vienezi, mai înţelepţi decît fostul primar Oprescu, s-au lăsat convinşi de proteste şi au renunţat la demolare. Apoi au venit noile studii de trafic auto: lărgirea unei străzi duce la reducerea rezistenţei fluidodinamice între două puncte ale oraşului (dacă privim circulaţia ca pe un fluid) şi implicit duce la un debit de automobile mai mare, între cele două puncte. În final, străzile nu sînt mai puţin congestionate, ci doar traficul creşte proporţional cu amenajarea de căi noi de rulare. Idee foarte „contraintuitivă“, la care fostul primar Oprescu are acum mult timp să mediteze.

S-au căutat deci soluţii noi în Viena, care au gravitat toate în jurul descurajării folosirii automobilului în centrul oraşului, combinată cu promovarea transportului în comun. După vreo 25 de ani de reorientare sistematică şi perseverentă, Viena a ajuns în topul oraşelor lumii la calitatea vieţii. Cine a vizitat-o ştie că blocajele din trafic sînt rare.

Probabil că cel mai interesant proces a fost cel al reducerii sistematice şi programate a locurilor de parcare din zona centrală. Pare o nebunie, nu-i aşa? Danezul Jan Gehl, cel mai cunoscut consultant pentru remodelări de spaţii publice din lume, descrie în cărţile lui strategia. Nu poţi spune orăşenilor că trebuie să le reduci numărul de locuri de parcare, pentru a reduce traficul către centrul oraşului, şi a-i determina să vină în centru cu transportul în comun (singurul care nu produce congestii). Ai avea, desigur, imediat o revoluţie în oraş, s-ar fonda partidul automobiliştilor. Partidele automobiliştilor din Elveţia şi Germania au fost, de altfel, fondate chiar la sfîrşitul anilor ’80, ca reacţie la începutul restricţiilor de trafic propuse de urbanişti; ele cereau inversul a ceea ce era necesar – automobil pentru toţi, dreptul la circulaţie liberă, lărgirea străzilor şi extinderea locurilor de parcare. Dar cum se putea atunci aplica noua politică? Simplu: reducerea treptată, pe nesimţite, a locurilor de parcare a fost însoţită de amenajări urbane care înlocuiau spaţiile de parcare şi creşteau permanent calitatea spaţiului public, într-un fel de joc de-a interdicţia şi recompensa. Trotuarele s-au lărgit la intersecţii, astfel încît şoferii nu-şi mai puteau parca maşinile pe zebră. S-au plantat copaci care au înlocuit locuri de parcare şi au înverzit străzi altfel aride. A apărut, ca o încoronare a acestor prime acţiuni, zona pietonală din vechea cetate a Vienei. Ea a crescut treptat între 1973 şi 1989 (şi a fost iniţiată de arhitectul Victor Gruen, faimosul austro-american inventator al mall-urilor). În locul unor străduţe pline de automobile parcate şi trafic congestionat, cetatea şi-a redobîndit eleganţa şi a devenit un loc de plimbare şi un magnet turistic incredibil. S-au construit parcări subterane în jurul întregului centru, pentru a permite automobiliştilor să vină aproape de centru, dar să meargă ultimele sute de metri pe jos sau cu transportul în comun. Comercianţii din zona vizată au opus rezistenţă masivă. Se temeau că nimeni nu va mai veni să facă cumpărături la ei, dacă nu putea parca „la scară“, mai ales că era vorba în majoritate de magazine de lux. Dar, datorită metodei foarte austriece de împăciuire prin aplicarea în paşi foarte mici a noilor legi, cu perioade de testare a zonelor fără automobil, şi mai ales prin faptul că s-a lăsat totdeauna timp suficient negocierilor prealabile, noua politică urbană a fost acceptată. Mai ales că, după un timp, comercianţii s-au trezit că au o creştere considerabilă a clientelei. Cine vine pe jos la cumpărături are alt ritm, mai lent, şi intră în mai multe magazine, se opreşte la o cafea. În plus, cartierul nu devine segregat, numai pentru magazine „de fiţe“, ci capătă un amestec sănătos şi democratic de cafenele populare şi magazine de lux, căci pietonul e eminamente egalul aproapelui lui. De altfel, în Viena nu te simţi niciodată exclus, oriunde te-ai afla şi din orice strat social ai face parte. Şi asta se întîmplă, în primul rînd, mulţumită acestei proiectări urbane care dă şanse fiecăruia, în comerţ şi spaţiul public, să îşi găsească un loc în care să se simtă bine, indiferent de buzunar. Oraşul este pentru toţi, nu doar (dar şi) pentru clasa de sus. E aici ceva din generoasa îmbrăţişare a diversităţii pe care o practica altădată administraţia Imperiului Habsburgic, complet diferită de egalitarismul dictat şi forţat al comunismului, pe care l-am trăit noi. 

Horia Marinescu este arhitect. Trăieşte şi lucrează la Viena.

Foto: wikimedia commons

p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet
p 13 foto Alex Galmeanu jpg
image png
Despre dinozauri şi mamifere conectate (şi tatuate)
De pe margine, cei care privesc melancolic şi neputincios sînt doar dinozaurii.
image png
30 de ani mai tîrziu
Mă atrag tîrgurile cu vechituri într-un fel de neînțeles.
WhatsApp Image 2023 11 22 at 10 28 30 jpeg
Ceea ce nu poate reda o fotografie
Și cît de greu ar fi azi să-ți imaginezi încarnarea unei legături printr-un tom de hîrtie?
image png
image png
Schiță pentru o etică a recunoștinței
Gratitudinea e o recunoaștere a felului misterios în care ni se întîmplă binele.
image png
Recunoștința, darul „învățăceilor”
Ceea ce primesc eu de la „învațăceii” mei este extrem de prețios.
p 11 WC jpg
„Pastorala americană prin excelență”
Am ajuns să văd sărbătoarea și ca pe o ocazie de a face un exercițiu de recunoștință.
p 12 sus WC jpg
Discurile
Cărțile m-au învățat să fiu om, iar discurile m-au învățat cum să rămîn.
image png
Mă bucur de re-cunoștință, mă bucur de uitare
Recunoștința ar trebui să fie un proces reciproc în prietenii strînse.
image png
Despre recunoștință ca virtute socială
Recunoștința nu este doar o potențială datorie morală, ci și o genuină virtute socială.
image png
Scheletul din vitrină
Sînt curios la ce profesori se referă și, mai ales, ce-i făcea atît de buni în ochii lui.
p 14 sus Invidia jpg
A mușca mîna care te hrănește
Invidia primitivă este obstacolul ce stă în calea trăirii iubirii și recunoștinței.
image png
Tu cîte like-uri ai primit azi?
Cum ne exprimam aprecierea, empatia, gratitudinea?
p  10 cu like in dreapta sus flip jpg
Un simbol pentru liniștea noastră
O să dureze mai mult, dar o să ne bucurăm mai mult de ea.
image png
Like me
TikTok-ul e oglinda cea mai fidelă a ceea ce sîntem.

Adevarul.ro

image
Dronele tehnologice, soluția cea mai eficientă la criza de angajați din agricultură. „Nu mai are cine mulge o oaie!”
Utilajele de ultimă generație și softurile inteligente sunt pregătite să suplinească lipsa tot mai acută a angajaților din domeniul agricol. Potrivit specialiștilor, o dronă, de exemplu, poate înlocui câteva utilaje, dar și doi-trei angajați. În plus, e o soluție mult mai economică pentru fermieri.
image
Descoperire de groază: un șarpe s-a refugiat de viscol în apartamentul unor constănțeni
Un apel mai puțin obișnuit a venit astăzi pe numărul unic de urgență 112: o familie din Constanța a cerut ajutor, după ce a descoperit un șarpe, ascuns după comoda din hol.
image
Cel mai lung pod arc din România a fost deschis circulației: „Este un proiect 100% românesc” VIDEO
Podul în lungime de 170 de metri a fost construit de o echipă românească și a costat 46 de milioane de lei.

HIstoria.ro

image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.
image
Japonia oferă „despăgubire de consolare” femeilor folosite ca sclave sexuale în al Doilea Război Mondial
Un tribunal sud-coreean a ordonat Japoniei să despăgubească un grup de femei care au fost forțate să lucreze în bordelurile militare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, relatează BBC.
image
Cum a fost reclasificat un împărat roman ca femeie? Controversele antice și ce a dus la această decizie
Muzeul North Hertfordshire a luat decizia invocând mai multe dovezi în acest sens, inclusiv faptul că textele clasice susțin că împăratul a spus o dată „nu îmi spuneți Domn, întrucât sunt o Doamnă”. „Este doar politicos și respectuos să fim sensibili față de identificarea pronumelor pentru persoane