Pe munte în România. Între asfalt și flori-de-colț
„Two roads diverged in a wood, and I— I took the one less traveled by “ (Robert Frost)
Nu există un fel anume de a merge pe munte. S-a încetățenit cumva imaginea stereotip a „drumețului“ cu rucsac imens în spate, încălțat cu bocanci butucănoși și sprijinit în alpenștoc. Dar, cînd e vreme frumoasă, vezi pe munte și tineri în blugi și converși, și pupeze în fustiță și pe tocuri, și mămăici cu broboadă și paporniță de rafie, și domni în costum, cu pantofi lucioși, care par să fi ieșit la țigară de la vreo sindrofie. E clar că, deși probabil au experiențe diferite, toți se bucură de ceva.
De cîțiva ani încoace, umblu pe munte în varianta fast and light, „ușor și rapid“, un stil în care își are rădăcinile un sport nou, care ia din ce în ce mai mult avînt și în țara noastră, cunoscut sub denumirea generică de trail running („alergare montană“). „Light“ se referă la un echipament ușor, adaptabil, care să te incomodeze cît mai puțin, asigurîndu-ți, totuși, siguranța pe munte. Nu port bocanci, ci pantofi de alergare cu talpă profilată, care au aderență foarte bună pe toate tipurile de teren montan. Îmbrăcămintea e din materiale sintetice subțiri, comode, care se usucă rapid. Se spune că nu există vreme proastă pe munte, ci doar echipament inadecvat. Mie nu-mi lipsesc din rucsac geaca impermeabilă sau de vînt, folia de supraviețuire, ceva de pus pe cap, recipientul cu apă, mîncarea, telefonul și fluierul. Pentru ture mai lungi, la altitudine, unde vremea se poate schimba rapid, adaug un tricou din lînă merinos, suprapantaloni impermeabili, mănuși, lanternă frontală și hartă. Atît.
Cu totul și cu totul altceva decît în backpacking (drumeție cu rucsacul în spate), unde principiul este autonomia. Pentru că în alergarea montană, pe lîngă light ești și fast („rapid“), calitate care derivă, firește, din antrenament. Diferența de viteză față de stilul clasic de mers pe munte e semnificativă; timpii estimativi de parcurgere a traseelor se reduc cel puțin la jumătate. Merg singură, în doi sau în trei. Pentru turele scurte, de „antrenament“, am cîteva trasee în jurul casei: Bunloc, Canionul 7 Scări, Cabana Piatra Mare, cîteva poteci care urcă spre Postăvarul. Cu prietenii merg prin Bucegi, Piatra Craiului, Ciucaș, Făgăraș, pe trasee marcate sau nemarcate. Iarna, după lăsarea întunericului, urcăm din Poiană pînă la Cabana Postăvarul sau din Scheii Brașovului pînă în Poiană, pe drumul forestier, la lumina lanternelor frontale.
Bucegi, iunie 2015, Brîna Aeriană. Cu Andreea. Pornim din Bușteni pe Munticel, spre Refugiul Coștila. Imediat după ce începe urcușul prin pădure, ajungem din urmă un grup: doi bărbați din generația părinților noștri, însoțiți de doi tineri. Sînt echipați ca la carte, se vede că umblă mult pe munte. Ne salutăm, schimbăm amabilități, aflăm că tot spre Brîna Aeriană se îndreaptă și ei. Deși îi depășim, tot drumul pînă sub refugiu îi auzim în urma noastră. Şi nu mergem încet: ne antrenăm pentru Maratonul 7500, unul dintre cele mai grele maratoane montane de la noi, în care Andreea îmi va fi coechipieră.
După refugiu, urcînd spre Peretele Vulturilor (Policandrului), ne grupăm și continuăm traseul împreună. Ştim bine direcția (în sus), cel puțin trei persoane din grup l-au mai parcurs, dar e mijlocul lui iunie și poteca e acoperită cu totul de vegetație. Brîna Aeriană, terasa îngustă, cît un lat de om – amenajată cu cabluri și lanțuri în pasajele foarte expuse –, care traversează prin partea superioară frumosul Perete al Vulturilor, de aproape 300 m, e unul dintre celebrele și cele mai spectaculoase trasee nemarcate din Bucegi.
Urcarea pînă la Brînă e abruptă, seamănă mai mult a alpinism decît a drumeție. Cînd nu nimerim drumul – din poteca năpădită de vegetație se desprind numeroase poteci și potecuțe, multe bătute de animale sălbatice, care nu duc nicăieri – trebuie să „descățărăm“ cu multă atenție. Noroc cu jnepenii și cu cordelina de 15 metri pe care o mai scot din cînd în cînd veteranii de care ne-am lipit. Cînd nu știm pe unde s‑o luăm, ne împărțim în două grupuri și prospectăm. Pe Brînă ne facem poze unii altora, glumim și povestim despre alte trasee. După ce trecem de pasajele grele, mai urcăm un pic și ne oprim să mîncăm: în stînga, cam la înălțimea noastră, se vede Crucea de pe Caraiman. Jos de tot se vede limba de zăpadă din Valea Albă. Şi, chiar sub noi, e Marele Perete al Văii albe, „stadionul“ alpinismului românesc de performanță, cu cîteva dintre cele mai dificile trasee de cățărare din această parte de lume. Pe un tăpșan pe care ne străduim să nu strivim vreo floare-de-colț, împărțim mîncarea din rucsacuri și facem schimb de e-mail-uri ca să ne trimitem pozele. Apoi ne luăm rămas-bun, căci ei o iau în stînga, spre Brîna Coștilei, iar noi urcăm prin Hornul lui Gelepeanu spre Releul Coștila și apoi tropotim pe Platou pînă la Cabana Omu, care e plină ochi. După ce stăm la coadă mai bine de jumătate de oră pentru o ciorbă și-o ciocolată, o luăm fuga în jos pe Valea Cerbului, valea mea preferată.
Bucegi, iulie 2016, Valea Morarului. Pornim din spatele Cabanei Gura Diham, pe firul rîului în sus, pe malul drept. În pădurea din spatele cabanei, cineva crește zeci (probabil sute) de porci. Începem urcarea prin mocirlă răscolită, putoare insuportabilă, și printre porci negri blănoși care latră (da, latră) la noi. O secvență psihedelică, parcă ruptă din filmul Deliverance. Ne hotărîm să trecem de partea cealaltă a rîului, pe drumul forestier, urmînd să-l traversăm înapoi ceva mai sus. Nu e simplu, pentru că rîul e umflat de ploile abundente din ultima perioadă. Dar avem „noroc“ cu vreo cincisprezece telegondole dezafectate, aruncate chiar în albia rîului, pe care ne cățărăm și, astfel, reușim să trecem. Lasă că ne întrebăm mai tîrziu ce căutau acolo. Înaintăm pe cursul apei, cînd pe un mal, cînd pe celălalt, încercînd să dibuim poteca prin vegetația deasă. Cîtă vreme ținem cursul rîului, nu ne putem rătăci. După o oră și ceva, însă, ne întîlnim cu poteca marcată cu dungă galbenă, traseul Văii Cerbului (o vale aflată mult mai în stînga față de valea noastră). Tot trecînd dintr-o parte în alta, am ratat o bifurcație a rîului și am deviat de la traseu. Puțin mai sus, în apropiere de Poiana Coștilei ne intersectăm cu marcajul triunghi roșu – poteca ce traversează toate văile și iese în Poiana Pichetul Roșu. Ca să găsim valea noastră, ne orientăm după curbele de nivel, după cursurile de apă care traversează poteca și după reperele marcate pe hartă: cantoane silvice și refugii. La Refugiul Colții Morarului o luăm în sus. Deși este un traseu nemarcat, pe Valea Morarului poteca e foarte vizibilă. Urcarea printre stînci e abruptă dar, cel puțin în partea inferioară a văii, nu ne pune probleme. Excepția o constituie „săritorile“ – porțiuni, mai scurte sau mai lungi, în care valea se strangulează și în care n-ai încotro, trebuie să te cațeri puțin. În partea superioară, valea se deschide într-o căldare largă: în față, mult deasupra, e vîrful Bucșoiul Mare, în dreapta e Creasta Balaurului, iar în stînga faimoșii Colți ai Morarului, ușor de recunoscut pentru oricine privește spre Bucegi dinspre Valea Prahovei. Aici dăm de un alt obstacol - și motivul principal pentru care valea nu este un traseu turistic marcat - cîteva limbi lungi de zăpadă bătrînă, pe alocuri adînci de cîțiva metri și late de pînă la 15, pe care, oricît de pitorești ți se par în mijloc de iulie, nu le poți traversa chiar așa, cu una cu două. Trebuie să înfigi bine bețele de trekking și să bați urme cu bocancii (dar noi n-avem bocanci), pentru că, dacă aluneci, te tot duci... Pe ultima, cea mai lată, o ocolim printr-un pasaj îngust și abrupt, delimitat în stînga de stratul de zăpadă în secțiune transversală și în dreapta de un perete de piatră. După ce ieșim deasupra zăpezii, vedem deja stația meteo de la Cabana Omu și eu una mă grăbesc întru reîntregirea familiei, căci Gelu și Dragoș, care au urcat din Peștera pe Valea Obîrșiei ne așteaptă deja acolo, să coborîm împreună pe Valea Cerbului.
Mă simt ca acasă în Bucegi, poate pentru că pe-acolo își făceau veacul părinții mei, în trecutul lor glorios de alpiniști. M-am întrebat cîndva, privind un versant împădurit de pe marginea unui drum, cum ar fi să vezi toate urmele de pași ale oamenilor, de cînd există oameni? Oare or fi peste tot? Îmi amintesc de asta de cîte ori trec prin Valea Cerbului și îmi spun, uitîndu-mă la brînele înierbate de sub Colții Morarului, că, dacă or mai fi locuri neatinse de om, pe-acolo ar trebui să fie: paturi moi de mușchi pe care au călcat doar caprele negre și zîne dănțuind în nopțile cu lună.
Făgăraș, iulie 2016. Cu Andreea și George. Urcăm cu mașina la Bîlea, kilometrul zero al mitocăniei montane din România. E dimineața devreme, tarabele care vînd kürtös kalács, porumb fiert, țigări și alcool ieftin și terasele încropite, cu mîncare proastă la suprapreț, încă nu s-au deschis. Nici la ghereta parcării cu plată nu e nimeni. Am făcut prostia să trecem de bariera de acces și să luăm cartela cu ora intrării, ca să constatăm apoi că nu există tarif de o zi și că, la 5 lei pe oră, probabil e una dintre cele mai scumpe parcări din țară. După ce apare, într-un tîrziu, un băiat înțelegător, care ne anulează cartela, găsim un loc de parcare în spatele cabanei, ne echipăm și o luăm în sus. Avem mult de mers, pînă pe Vîrful Moldoveanu și înapoi – un traseu care se parcurge în mod normal în două zile, dar pe care noi, peste două săptămîni, la ultramaratonul montan 2x2, va trebui să îl parcurgem în opt ore.
De sus, din Şaua Capra, lacul, cabanele și viermuiala de la Bîlea se văd mici de tot, ca o bubă la subțioara Făgărașului. Le lăsăm în urmă și pornim pe traseul de creastă – o potecă foarte clar delimitată, bine marcată, pe care alternează suișuri și coborîșuri abrupte, pasaje tehnice, prevăzute cu cabluri și lanțuri, și traversări lungi, parcă nesfîrșite, pe curba de nivel: Lacul Capra, La trei pași de moarte, Portița Arpașului (Fereastra Zmeilor), Vîrful Mircii, Iezerul Podul Giurgiului, Şaua Podragului, Vîrful Viștea, Vîrful Moldoveanu.
Mă bucur de tot: de turmele de oi care stau nemișcate ca niște bolovani pe versanții abrupți, de gîndăceii albastru-verzui cu reflexe metalice, de imensul cîine de stînă care doarme dus lîngă potecă, departe de turmă, de parcă ar fi ziua lui liberă, de caprele negre pe care le vedem de la distanță, de fluieratul de marmote care se aude întruna din văi, de apa din izvorul glaciar de lîngă Podul Giurgiului, de zecile de saluturi de la turiștii de toate vîrstele (majoritatea străini) cu care ne întîlnim pe traseu: români, cehi, bulgari, unguri, nemți, englezi, americani, israelieni, italieni, spanioli – toți echipați de munte, cu rucsacuri grele în spate și cu ochii sclipind de încîntare.
Undeva înainte de ultima urcare, spre Viștea, văd un uliu care stă pe loc, în aer. Nu-mi pot lua ochii de la el: prelungirea aeriană a neclintirii maiestuoase a Făgărașului. Mă opresc și eu. Îmi trag sufletul preț de cîteva minute și totul în jur devine timp; l-aș putea măsura cu umbra uliului care s-a mutat două-trei fire de iarbă mai încolo.
Drumul de întoarcere e la fel de solicitant: sus-jos, aceleași nesfîrșite traverseuri, în sens invers. După ce trecem de Podul Giurgiului, în urcare spre Vîrful Mircii, se face o potecă la dreapta care pare să taie ultimul sfert al vîrfului. Cum sîntem deja obosiți, ne bucurăm de scurtătură. Dar poteca se transformă într-o brînă îngustă în dreapta căreia se cască peretele abrupt la baza căruia e iezerul Podul Giurgiului. Nu mult după aceea, vedem în stînga un pietroi pe care scrie „Accesul interzis“. Aflăm imediat de ce: o bucată de un metru și ceva din potecă pare să fi căzut și trebuie să facem un pas mare peste hău, ținîndu-ne bine de stîncile din stînga. Andreea, care e prima, evaluează situația, prinde niște prize bune și trece. Eu mă uit în jos, mă întorc la George și din priviri ne înțelegem că, la cît de obosiți sîntem, mai bine ne întoarcem și urcăm pînă pe vîrf, pe poteca marcată. Un ocol de zece minute, probabil. Poate nici n-am mai fi vorbit despre asta dacă, două săptămîni mai tîrziu, cînd am înnoptat cu Andreea la Refugiul Salvamont Argeș de la Bîlea, n-am fi aflat motivul pentru care nu era țipenie de salvamontist în refugiu, la zece seara. O turistă din Germania, om de munte cu experiență, pe fondul oboselii și al terenului umed, căzuse în gol de pe o brînă, deasupra de Podul Giurgiului. Un pas greșit. Am aflat dimineață că nu supraviețuise.
Făgăraș, august 2016. Seara, pe la 6, după tura Bîlea-Negoiu și înapoi (a doua parte a ultramaratonului 2X2 în care „faci“ Moldoveanu și Negoiu în aceeași zi), cobor Transfăgărășanul cu mașina spre Curtea de Argeș. Ies cu greu din parcare, pentru că din tunelul care trece pe sub Vîrful Capra se revarsă mașină după mașină. La Bîlea nu mai e loc să arunci un ac; nu că n-ai unde parca, n-ai unde opri mașina fără să blochezi traficul. Singura variantă e să tragi pe marginea drumului, așa că mașinile se înșiră una după alta, înspre Sibiu, din ce în ce mai departe de punctul de interes. Pe sensul meu de mers se circulă și eu mă minunez de coada din tunel, de coada de la ieșirea din tunel, și apoi, într-o curbă, văd în toată splendoarea șirul lung de serpentine care se întinde pe mai bine de 10 kilometri plin de mașini care stau pe loc, la coadă. Mi-e imposibil să aproximez cît îi va lua celui din capătul cozii să ajungă la Bîlea, dar sigur e ceva de ordinul orelor: multe ore, nici o șansă să mai prindă lumina zilei.
Încerc să-mi dau seama ce-i mînă în luptă pe acești turiști răbdători și nu găsesc nimic în neregulă. Bîlea e un loc spectaculos și accesibil, Transfăgărășanul e o experiență în sine, vremea e bună, e weekendul de Sfîntă Mărie: pare o idee grozavă. Dar Bîlea e o căldare între munți, care se umple. Şi nu există nimic, la baza serpentinelor, care să-i prevină pe șoferi în legătură cu orele de așteptare care urmează.
Îmi văd de drum și, ceva mai jos, văd că și pe sensul meu de mers se încetinește. În apropierea barajului de la Vidraru, unde drumul șerpuiește pe lîngă lac, mașinile din față trag pe dreapta una după alta. Ocolesc două mașini cu numere de Cehia oprite chiar în mijlocul drumului și văd că din ele coboară tineri și tinere cu telefoanele în mîini, îndreptîndu-se spre un mic popas de la marginea drumului. Trec încet și, cu coada ochiului, văd doi pui de urs slăbănogi care o iau la goană spre lac. Şi mă bucur un pic pentru cehii cu telefoanele și-mi spun că, indiferent cîte ore vor fi stat blocați în trafic pe unul dintre cele mai frumoase drumuri din Europa, dacă au văzut și urși, și dacă i-au mai și pozat, probabil că a meritat.
Alexandra Coliban este traducătoare. Cea mai recentă carte tradusă: volumul de povestiri Tabachera din Bagombo de Kurt Vonnegut, Editura Humanitas, 2014.
