Prin Muzeul Domnului Gusti
„Ideea lui Gusti de a face – și de a face în cunoștință de cauză – un muzeu al satului românesc, după investigații de ani și ani de zile, extrem de serioase și în toate nivelurile de viață rurală din România, este absolut genială, – și făcută cu o minuție, cu o grijă a detaliului și a veridicului, în același timp (adică ne-creator de iluzii, ci respectînd, cu adevărat, realitatea satului românesc), absolut extraordinare. Și lucrul acesta se vede: este unul dintre punctele de atracție cele mai vii și mai interesante. E mai interesant decît să circuli prin celelalte muzee bucureștene: există orașe care sînt mult mai bine prevăzute cu muzee, dar nu există nici un oraș în Europa, după știința mea, care să aibă o oglindă vie a unei realități cvasi-milenare, – viața din ultima mie de ani a acestui popor, modul lui de habitat. În același timp, se vede cum s-ar putea desfășura relațiile sociale într-o asemenea așezare omenească. Multe dintre case sînt modeste, lipsite de însemnele exterioare ale bogăției, în orice caz. De multe ori, sînt case de oameni săraci. Dar sînt făcute de mîna omului, sînt făcute de el pentru el; nu sînt comandate după niște arhetipuri existente în altă parte și care ar fi, pur și simplu, reproduse acolo. El și le-a simțit, și le-a gîndit și le-a făcut pentru el și pentru ai lui. Iar ideea de a nu pierde urmele acestei istorii milenare sub năvala haotică a «civilizației» a fost o idee extraordinară. Mai grozav, în toată treaba aceasta, este nu numai că a existat ideea, ci faptul însuși că a fost realizată: a fost realizată pînă în cel mai mic amănunt, clipă de clipă, și, în momentul de față, este unul dintre punctele de atracție cele mai interesante pentru orice străin care vizitează Bucureștiul și care, fără îndoială, nu atît de clădirile orașului este atras, dacă vine din orașe mult mai mari, mult mai vechi, mult mai interesante, mult mai grăitoare, pentru cine le vizitează, decît Bucureștiul.
Îmi place să vin aici pentru frumusețea locului. Aș vrea să definesc cuvîntul «frumusețe». Nu este vorba despre o frumusețe spectaculoasă, năucitoare, cu mari clădiri, simetrii neașteptate, efecte vizibile, care să te dea peste cap. Este un fel de a te simți acasă – într-un fel de casă primordială și definitorie. Așa cum spunem «de la Rîm ne tragem», putem spune «de la sat ne tragem». În marea noastră majoritate, noi, orășenii, sîntem nepoți de rurali (hai să spunem strănepoți). Fapt care nu ne sărăcește urbanitatea. Dimpotrivă: ne-o îmbogățește cu o notă în plus, adică îi dă un caracter de generalitate umană pe care ideea strictă de oraș nu o dă. Ideea strictă de oraș este ca un fel de separator net de o altă lume care nu este a orașului, care este a pămîntului: a pămîntului pe care trebuie să-l îngrijești ca să dea rod și să poți trăi, a pădurilor de care te bucuri fără să le fi semănat, care ți-au fost date ca un dar al lui Dumnezeu.“
București, 2016
(fragment din filmul Prin Muzeul Domnului Gusti)
