Ghidul sunetelor în sala de cinema
Sala de cinema e un teritoriu minunat pentru un exerciţiu de antropologie sonoră. În cele ce urmează vă propunem un scurt ghid al celor mai frecvente interjecţii – şi cîteva comentarii cinematografice.
● aah – Exclamaţie de mulţumire, de satisfacţie. Exprimă o stare de bine generată de o creştere bruscă a nivelului serotoninei, al oxitocinei sau al glicemiei după o înghiţitură de bere sau de cafea.
● alo! (var. alo?) – Exclamaţie sau interogaţie convenţională prin care se răspunde la un apel telefonic. Interjecţia a intrat în sălile de cinema odată cu răspîndirea telefoniei mobile. Dacă la jumătatea anilor ’90 se auzea rarisim, astăzi a devenit practică uzuală.
● cranţ (var. cronţ, ranţ) – Sunetul produs de dinţi în timpul masticaţiei. Sunet de nivel relativ scăzut, dar care, multiplicat la nivelul unei mulţimi de oameni care mestecă simultan, devine zgomot de fond. Un studiu recent realizat de Universitatea Stanford arată următoarele: 1) Cu cît numărul de spectatori prezenţi la un film e mai mic, cu atît procentul de spectatori care cumpără popcorn e mai mare. Explicaţia e că aceia care ajung la un film considerat prost de o largă majoritate simt nevoia să compenseze calitatea filmului consumînd, pe lîngă film, şi alt produs; 2) Vînzările de popcorn sînt mai mari atunci cînd oamenii vin la cinema în grupuri (familii sau găşti de adolescenţi). Din acest motiv, cinematografele de tip multiplex tind să programeze cu precădere filme care se adresează acestor tipuri de public.
● ăăh – Sunetul produs de deschiderea gurii printr-o mişcare de inspirare adîncă urmată de o expiraţie prelungită; simptom al epuizării sau al plictiselii. Nu e clar dacă într-adevăr căscatul e molipsitor şi un spectator transmite morbul tuturor celorlalţi sau dacă nu cumva anumite filme precum Microcosmos (Claude Nuridsany şi Marie Pérennou, 1996), Nibelungii (Harald Reinl, 1966) sau Tarzan, Omul Maimuţă (John Derek, 1981) stîrnesc căscatul general.
● fss – Susurul îmbietor produs de capacul metalic care părăseşte buza sticlei de bere. Sunet precursor pentru „aah“.
● ha – Manifestare a satisfacţiei răutăcioase după ilustrarea în/prin film a unei convingeri anterioare. (Vezi comentariul lui Michael Moore din Fahrenheit 9/11.)
● hahaha – expresie a bucuriei, sunet care ilustrează rîsul în hohote. Numeroşi autori şi artişti consideră umorul principala (re)sursă a artei dramatice şi a cinematografiei. Charlie Chaplin consideră că „umorul ne întăreşte instinctul de supravieţuire şi întreţine sănătatea spiritului“ şi aproape fiecare dintre filmele sale e o încercare de a demonstra această aserţiune. „Umorul a fost mereu îndreptat împotriva Puterii, oricare ar fi regimul“, spunea umoristul francez Coluche, prin anii ’70. Micul şi marele ecran din Franţa suportau aproape orice fel de umor, ceea ce nu era cazul dincoace de Cortina de Fier, unde umorul îndreptat împotriva regimului se spunea în şoaptă. „Acolo unde nu există umor, nu există nici umanitate. Unde nu e umor e un lagăr de concentrare“, nota Eugène Ionesco. Lipsa umorului e un simptom al instalării dictaturii. Iar umorul e o formă de rezistenţă la Răul absolut (v. Viaţa e frumoasă de Roberto Benigni, 1997).
● ioi (var. tulai) – Exclamaţie care exprimă nemulţumire, durere. Expresia unei implicări emoţionale, a empatiei faţă de unul dintre personaje sau manifestarea unei îngrijorări cu privire la deznodămîntul unei acţiuni. V. Greu de ucis (John Mc Tiernan, 1988), 21 de grame (Alejandro González Iñárritu, 2003). Regionalism – expresia se aude mai ales în sălile de cinema din Ardeal.
● îhîhî – Sunetul prelung, neregulat, pricinuit de o durere sufletească, de tristeţe, de o stare melancolică, în timpul plînsului. Femeile plîng de aproape 16 ori mai mult decît bărbaţii la cinema. Unul din cinci bărbaţi consideră că a-şi arăta emoţiile ar fi un semn de slăbiciune. Secvenţele triste din filme le provoacă bărbaţilor stări de anxietate. Potrivit revistei Esquire, printre filmele care-i fac pînă şi pe bărbaţi să plîngă se numără Închisoarea îngerilor (Frank Darabont, 1994), Salvaţi soldatul Ryan (Steven Spielberg, 1998), Babe (Chris Noonan, 1995) şi Toy Story 3 (Lee Unkrich, 2010).
● oh (var. of, ah) – Exclamaţie, strigăt pricinuit de o durere fizică sau de somatizarea unei emoţii foarte puternice sau a unei stări de anxietate. V. Roiul (Irwin Allen 1978), Păsările (Alfred Hitchcock, 1952).
● poc – Sunet înfundat, dar puternic, produs de lovirea/spargerea unei pungi de hîrtie precum cele în care se ambalează popcorn-ul sau alte produse asociate mersului la cinema. Nu faceţi asta în timpul unor filme precum Calibrul 9 (Fernando di Leo, 1972), Psycho (Alfred Hitchcock, 1960) ori Lunetistul american (Clint Eastwood, 2014)!
● sfor – Sunetul produs de respiraţia anevoioasă în timpul somnului. Sforăitul e semn al unui somn profund şi odihnitor. Puţine filme proaste au măcar calitatea de a induce spectatorilor această stare. Ultimul mohican (Michael Mann, 1992), Sania albastră (Ioan Cărmăzan, 1987) şi Vidocq (Pitof, 2001) ating această performanţă. Nu uitaţi: nu e nici o ruşine să dormi la cinema, totul e să nu sforăi prea tare!
● st (var. sst, ssst, sîst, psst) – Exclamaţie prin care se cere cuiva, imperativ, să facă sau să păstreze liniştea.
● ţţţ – Expresie a unei nemulţumiri sau a unei enervări punctuale a) faţă de un spectator zgomotos sau b) faţă de ce (nu) se întîmplă pe ecran. Adesea e un mod de a dezaproba o anumită acţiune sau replică din film (v. Sieranevada, Cristi Puiu, 2016) sau un comportament considerat de publicul conservator o atingere la bunele moravuri (Frumuşica, Garry Marshall, 1990).
