Paradoxalul populism românesc
Privit din unghiul evoluţiilor europene, peisajul politic românesc apare ca unul liniştitor, lipsit fiind de extravaganţa retorică a populiştilor ce asaltează continentul. În România, s-ar părea, familiile europene nu sînt confruntate cu provocarea pe care o întruchipează, dramatic, Frontul Naţional în Franţa.
Dincolo de această constatare elementară, istoria populismului românesc este una remarcabilă prin natura ei proteică. Iar evoluţia acestui curent ce sfidează clivajele tradiţionale, apelînd la naţiunea pe care o flatează vulgar, este legată de cariera unor personalităţi care au dominat, rînd pe rînd, aproape două decenii de viaţă românească: Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar şi Dan Diaconescu.
Sînt, acestea, trei nume în care se poate citi povestea creşterii şi descreşterii populismului românesc clasic. Fiecare ilustrează capacitatea lui de a apela la un bazin de emoţii şi de fobii care îl face redutabil. Biografia lui Vadim Tudor este, în ordine istorică, cea mai puternic legată de stratul ceauşist al acestui populism românesc. Odată cu România Mare, partidul şi revista, urile tranziţiei au avut un vehicol de exprimare, în vreme ce fesenismul a beneficiat de un aliat, incomod, cu care s-a aflat şi într-o coaliţie de guvernare în mandatul de premier al lui Nicolae Văcăroiu. Momentul de apoteoză al lui Vadim, alegerile prezidenţiale din 2000, este cel care a permis reîntronarea lui Ion Iliescu – iată un detaliu deloc nesemnificativ. Epuizarea Partidului România Mare ţine de o dinamică istorică şi de un nivel al degradării biologice a Conducătorului însuşi.
Din aceeaşi materie a ceauşismului provine şi Gheorghe Funar. Omul care este, în anul de graţie 2016, un exponat bizar de patologie intelectuală, privit cu condescendenţă ironică, a mobilizat, timp de un deceniu, magma naţionalismului tribal şi izolaţionist din Transilvania. Cariera sa de primar al Clujului este dominată de acest timbru populist, în care egalitarismul şi demagogia socială se întîlnesc cu autarhia xenofobă.
Cel de-al treilea nume în această listă populistă istorică, Dan Diaconescu, este croit din aluatul tulbure şi grotesc al şantajului mediatic. Drumul său, de la moderator excentric la şef de partid cu vot masiv în alegerile din 2012, este ilustrarea, balzaciană, a unui cursus honorum românesc. Al său Partid al Poporului, aspirînd indezirabilii din marile partide, s-a hrănit din energia toxică exploatată cu strălucirea unui Berlusconi de mahala. Prăbuşirea sa a însemnat şi prăbuşirea partidului – din grupul său parlamentar nu a mai rămas, pînă astăzi, nimic.
Există, însă, un partid hegemonic care a ştiut, în aceste decenii, să îşi aproprieze acest potenţial de vot populist, înzestrat fiind şi cu redutabilul instrument al dominaţiei locale de natură feudală, iar acesta este PSD. Anii de după 2012 au probat această înclinaţie populistă a PSD. În Victor Ponta, România a avut un şef de guvern versatil şi imoral, pregătit să anexeze nominalei sale social-democraţii exaltarea naţionalistă. A sa „mîndrie de a fi român“ este efigia acestui delir populist, cu nimic mai dezgustător decît cel al unui alt Victor, Viktor Orbán. Alipirea, fie şi conjuncturală, a lui Ponta la proiectul PRU al lui Bogdan Diaconu nu este un accident, ci o alegere conştientă.
Populismul românesc este definit, așadar, de această paradoxală absenţă/prezenţă. Lipsit, acum, de un partid semnificativ care să şi-l asume în mod deliberat, cu şanse de reuşită politică, el intră în compoziţia ideologică a identităţii PSD, ca un ingredient central. Critica pe care Liviu Dragnea a realizat-o, în Parlament, la adresa cabinetului Cioloş este una prin excelenţă populistă. Opoziţia dintre „oamenii de aici“ şi „veneticii“ tehnocraţi are o tăietură intelectuală populistă. Triumful doamnei Firea la Primăria Generală a Capitalei este reuşita acestui populism hegemonic al PSD. Viitorul populismului românesc este inseparabil de viitorul PSD.
Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, specialist în drept constituţional. Cea mai recentă carte a sa este Sfinxul rus, Editura Adenium, 2015.
