Din adîncul verbelor esenţiale

Sorin ANTOHI
Publicat în Dilema Veche nr. 663 din 3-9 noiembrie 2016
Din adîncul verbelor esenţiale jpeg

O notă redacțională anonimă din Revista de istorie și teorie literară (nr. 4/1985, p. 95) introducea în sumar un text de Mihai Șora pe baza „unei necesități firești (dar esențiale) de racordare a ideilor literare la planul ideilor filozofice“. Tocmai în numele aceleiași necesități înregistrez și eu apariția unei noi cărți a substanțialului gînditor: A fi, a face, a avea (Cartea Românească, 1985).

Titlul, semnificativ pentru profunzimea temerară a întregii lucrări, propune deja medierea – pe care Gabriel Marcel, cu Être et Avoir, o mai căuta – între modalitățile fundamentale a fi și a avea: a face. În limbajul intens și abundent în formulări memorabile al autorului, tema centrală a investigației filozofice este intonată cu miraculoasă limpezime, pentru a fi apoi regăsită printr-o îndîrjită imersiune în inefabilul existenței: „a avea e dîra răcită a lui a face, a cărui rădăcină în a fi e împlîntată“. Regăsirea mereu îmbogățită a înțelesurilor originare e pusă în scenă cu acea paradoxală fervoare senină a operei clasice, prin mijlocirea unui dialog între Mai Știutor, Tînăr Prieten și Devotat Amic, personaje-voci ale unui discurs greu de sens, constituit din și în inima opozițiilor. Așa cum cred că se putea remarca din cartea precedentă a lui Mihai Șora (Sarea pămîntului, Cartea Românească, 1978), în care primele două „personaje“ amintite angajau ceea ce mi se pare a fi un symposion eminamente sinaptic, retorica exteriorizării este doar simulată. Dramatismul dialogurilor lui Platon, avînd ca primă sursă violenta înfruntare de idei, dar fiind puternic subliniat de contextul istoric (fie el forma mentis ori anecdotă), era parțial mascat de ticurile maieuticii, de contextul paideic în care magistrul și discipolii, dincolo de stratageme, se conturează net. La Mihai Șora, autor al unei excepționale cărți despre dialogul interior, dramatismul schimbului de gînduri își caută izvoarele mai în adîncime, în tensiunea unificatoare, incandescentă, în „centrul pulsator“ al opozițiilor. Cu o mărturisită speranță de a le integra pe toate acestea, cu o nemărturisită – cu rare excepții – încredințare că astfel Ființa își dezvăluie esențele.

Cititorii obsedați de acumulări informaționale vor părăsi iute această carte și această cale, fiindcă Mihai Șora nu e un simplu colportor de prefabricate intelectuale, ori un simplu glosator harnic – fie și erudit – al textelor celebre. El se numără printre acei aleși care – sînt vorbele lui – știu, nu printre plutoanele de studioși care află. E firesc, așadar, ca marea densitate de învățătură a cărților sale, așa de puțin modulată pe lungimile de undă ale „filozofiei“ și „filozofilor“, să țintească și să inunde pe cei ce pot – fie și fragmentar, fie și o singură dată – năzui să știe. Cu altă disociere făcută de înțelept, de la comunicare ajungem la cuminecare; de la o „translație pe orizontala omogeneității deja codificate“ la desăvîrșita, la desăvîrșitoarea comuniune. Numai așa se poate coborî spre și năzui la rostirea despre acel „pur Act intensiv singular“ care e temeiul a toate.

4 jpg jpeg

„Fiind divergent la o considerare așa-zicînd ascendentă, el este prin chiar asta convergent din punctul de vedere opus.” – Mihai Şora, A fi, a face, a avea

Care este, mai elementar spus, relevanța demersului lui Mihai Șora pentru un public format la școlile despărțirii literelor de filozofie? Întîi de toate, scrierile puține ale Mai Știutorului – îmi iau libertatea de a-l desemna pe autor cu doar unul din numele sale – au o frumusețe lingvistică pe care numai cîțiva autori români au mai știut s-o pună în valoare. Limba noastră tinde, cu Mihai Șora, spre claritatea și savoarea pe care filozofia le caută pentru a vorbi. Nimic din ce e filozofic nu e străin acestei limbi eliberate de tirania clișeelor, de stigmatele confecțiunilor hazardate: de la farmecul aproape uitat al unor sintagme neaoșe la precizia seducătoare a unor construcții ad-hoc. Conceptele marii filozofii își capătă cu naturalețe și fără pagube strai valah, iar fiece nouă creație lingvistică e cu adevărat în interesul ideii. După moda pernicioasă a despărțirilor arbitrare, a calchierii mecanice și a snobismelor terminologice care dau neofiților iluzia comunicării, ce binefăcătoare lucrare asupra limbii! Al doilea, literatura e pretutindeni vizată de exercițiul înalt al filozofării. Dacă aluziile sînt oarecum destinate „mai inițiaților“ (care se pot amuza să identifice o sumedenie de referințe la autori importanți din toate timpurile), ce poate fi mai evident de interes literar decît un volum în care două (din șapte) dialoguri sînt dedicate regretaților poeți Nichita Stănescu și Virgil Mazilescu, alte două (în finalul sintetic și de fixare al lucrării) fiind consacrate împărțirii textelor în născute și făcute? Mai mult ca întreaga creație a lui Mihai Șora, cartea, construită mai cu seamă în intimitatea absolută a verbelor esențiale, caută asiduu și cu un har indicibil potecile pe care „teribila tenebră strălucitoare a Necunoscutului“ se coagulează în cuvinte. Adică tocmai temeiul – adesea penibil dibuit – al literaturii. Cît despre voga lui Mihai Șora printre poeții generației ’80, atît de puțin reverențioși cu aceia care încearcă să-i endoxeze, poate cu alt prilej. Sigur cu alt prilej, o încercare mai dificilă: ce loc ar putea ocupa acest filozof al Ființei printre urmașii lui Parmenide, arbitrarul spiritus rector al ontologiei europene?

Post Scriptum 2016

Acest scurt text a apărut inițial în revista ieșeană Cronica (nr. 1027, 4 octombrie 1985, p. 4), unde scriam ocazional, prin bunele oficii ale lui Al. Călinescu (care mă recomandase) și N. Turtureanu (care acceptase). Îl reiau acum pentru a-l readuce în atenția publică, dar mai ales fiindcă vreau să explicitez întrebarea finală – formulată atunci oarecum esopic – și să abordez frontal o dimensiune esențială a ei, deopotrivă românească și europeană, metafizică și istorică.

Mi-am pus de multe ori această întrebare, am încercat să găsesc răspuns(uri). Și au rezultat mai multe proiecte. Astfel, am coordonat împreună cu Aurelian Crăiuțu un volum colectiv dedicat autorului la împlinirea vîrstei de 80 de ani: Dialog și libertate. Eseuri în onoarea lui Mihai Șora, București, Nemira, 1997. Contribuția mea, „Utopiile unui Mai Știutor. Note despre filozofia lui Mihai Șora“ (pp. 17-44), conține atît un răspuns global la întrebarea din 1985, cît și dimensiunea esențială la care mă refeream mai sus (v. p. 41, n. 9). Am publicat apoi o carte de convorbiri cu filozoful: Mai avem un viitor? România la început de mileniu (Polirom, 2001), în care dimensiunea respectivă reapare implicit sau explicit în pasajele legate de perioada interbelică. La p. 125 o și numesc: ontologia etnică. De asemeni, am tradus, împreună cu Mona Antohi, prima carte a lui Mihai Șora, apărută în 1947 la Gallimard: Du Dialogue intérieur. Fragments d’une Anthropologie Métaphysique (Despre dialogul interior. Fragmente dintr-o Antropologie Metafizică, Humanitas, 1995, 2005). (Ediția românească e îmbogățită cu un eseu al lui Șora care marchează, descrie și explică despărțirea lui de iluzia leninistă, precum și cu sinteza lui Virgil Nemoianu, „Mihai Șora și tradițiile filozofiei românești“, tradusă din engleză de aceiași, neegalată în exegeza operei lui Șora.) Dintre proiectele neîmplinite, pe două le regret cel mai mult. Primul, o ediție a operei lui Șora, care să înceapă cu cinci volume (celor amintite mai sus li s-ar fi adăugat Clipa & timpul, apărut la Paralela 45 în 2005). Al doilea, un alt Festschrift, coordonat tot împreună cu Aurelian Crăiuțu, Mihai Șora. Metafizica, etica și politica dialogului, plănuit pentru a 90-a aniversare a filozofului. Din păcate, prăbușirea mea din 2006 a făcut imposibile (și inoportune) ambele proiecte. Părți din cel de-al doilea au fost din fericire salvate de Marius Ghica în frumosul său volum de miscellanea intitulat simplu: Șora (Paralela 45, 2006).

Să revenim la întrebarea mea de acum 31 de ani. Ontologia expusă de Șora cînd avea el însuși 31 de ani este de o simplitate și de o eleganță remarcabile: sfera de rază nulă. Astfel, pentru a mă menține în orizontul întrebării mele complete, Șora pare că transcende la gigantesca arbitrariedad de Parmenide (Ortega y Gasset), despărțirea mai curînd logică decît metafizică a devenirii de ființă. Această despărțire a obsedat filozofia europeană interbelică, marcată profund de antimodernism. Eliade, întîlnindu-l pe gînditorul spaniol la Lisabona, în 1943, i-a spus că această separație nu există în filozofia indiană. La noi, Vulcănescu și Noica au dat soluții diferite dilemei presocratice fondatoare. Primul (metafizic mai apropiat de poziția lui Șora prin referințele teologice și spiritualiste) a (etno-)naționalizat metafizica, a coborît-o în particular și istoric. Cel de-al doilea (care a prelungit ontologia etnică, mult îndatorată lui Vulcănescu, pînă în epoca național-comunistă) a încercat s-o reînalțe spre finalul vieții sale într-un fel de universal idiosincratic (anistoric, mai exact postistoric, fiindcă trebuia să se rupă de o întîlnire nereușită cu istoria), în care particularul (românitatea) dă suspect de multe răspunsuri geniale întrebărilor ontologice, cel puțin la fel de multe ca elinii și nemții; numai în acel domeniu, deloc oximoronic (universalismele sînt niște provincialisme ambițioase), putea postula Noica devenirea întru ființă.

În opinia mea, cea mai remarcabilă calitate a ontologiei lui Șora este despărțirea, atunci și de atunci pînă azi, de ontologiile care au dominat gîndirea românească interbelică, înrădăcinată într-o lectură metafizică a identității naționale și în antimodernismul german (inclusiv prin ecourile sale spaniole, italiene etc.). Am numit așadar aceste sisteme ontologii etnice, iar seria lor îi include, dincolo de diferențele dintre ei, pe Blaga, Vulcănescu, Băncilă, Noica. Am văzut mai sus și poziția lui Eliade. Filozofia indiană, din păcate, nu l-a influențat pe plan ideologic și politic. Șora a fost studentul lui Nae Ionescu și al lui Mircea Eliade, i-a citit desigur pe toți autorii de ontologii etnice, pe unii i-a și cunoscut personal.

Cu atît mai remarcabil! 

Sorin Antohi este istoric al ideilor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.