Tema săptămînii

Facebook luptă strîmb cu fake news. Începînd din decembrie 2016, au introdus posibilitatea de a raporta articolele pe care cititorii le consideră fake news.

Obrăznicia și abuzul se cultivă în timp, iar tăcerile noastre – fie ele izvorîte din frică, din dezgust, din indiferență, din deznădejde – sînt un îngrășămînt grozav.  Problema cu tăcerile e că-ți iau din puteri, din „a putea“. Și vine o zi în care te uiți la teritoriul pierdut și te-apucă depresia. Uiți că, pînă la urmă, tot printr-o o bătălie de centimetri – și prin inteligență tactică – poți recîștiga ce-ai pierdut. Și nu e vorba doar despre a protesta în stradă, deși protestul ajută.

Pe parcursul a șapte ani, cît mi-a luat să scriu Teoria tăcerii, am ajuns la 173 de moduri de a tăcea. Ar fi putut fi, desigur, mai multe sau mai puține, însă am ales să îi ofer un mic dar propriului meu cod numeric personal, ale cărui prime trei cifre sînt astea: 1, 7, 3. Dacă aș fi fost femeie, probabil că n-aș fi avut încotro și aș fi inventat 273 de moduri de a tăcea.

Cel mai mult regret că am tăcut cînd am văzut cum merge în România chestiunea devenirii întru o meserie.

Am impresia că suferim de complexul victimei, cei mai mulți par să aibă convingerea că nimic nu depinde de ei și că n-or să fie niciodată capabili să schimbe lucrurile în bine. Mare parte dintre compatrioții noștri trăiesc pe pilot automat, și-au pierdut instinctul civic de conservare.

ontează tot, dau să semnez, ce? Idiotul care mi-a făcut contractul a trecut alt nume, de prin Băneasa cică, mi-a spus la telefon. Da’ ce legătură am eu? Codul de abonat e bun! Prietene, i-am zis, nu m ar deranja dacă ar plăti ăla facturile, da’ cît de prost să fie?!

Starea de nemulțumire dintr-o societate este dată de nivelul de trai și de nivelul de funcționare a statului de drept, reflectate de mass-media. În mod normal, fără fapte, mai bune sau mai puțin bune, presa, indiferent de suportul pe care funcționează, nu are știri.

Banii nu aduc fericirea, ci prietenii, familia, o slujbă bună, încrederea în cei de lîngă noi.

Am preferat întotdeauna spiritul de echipă unui geniu izolat, care, da, poate are super-idei, dar care e mereu Gică contra și strică atmosfera în companie.

„Cînd vom fi atotputernici… nu va mai exista curiozitate şi nici o bucurie a vieţii. Orice plăcere va fi anihilată. Dar întotdeauna va exista intoxicaţia puterii, din ce în ce mai insistentă şi mai subtilă“ (1984, Polirom, 2002, p. 330). Pentru că o țară în care educația este atacată în principiile ei fundamentale nu are ce oferi generațiilor de azi și celor viitoare.

Nu putem de pe telefon, cu date mobile? Putem, ce să facem… ar fi fost mai bine să avem textul în faţă, pe hîrtie!

Un set de hărţi, un set de fotografii, baterii de teste, autoevaluare gîndită atractiv, propuneri de activităţi, deschideri culturale etc. Toate acestea adăugate, în mapă sau CD, unui manual decent, ca informaţie ştiinţifică şi aspect.

Ar trebui să i se ofere înainte o formare inițială serioasă, cursuri de formare continuă consistente, remunerație motivantă, biblioteci echipate corespunzător, timp pentru reflecție, dar și pentru proiectare împreună și separat de colegii săi

Un profesor bun te salvează de un manual de impostură, suplinindu-i lacunele, corectîndu-i greșelile și punînd între paranteze groase alegeri editoriale paradoxale. Cum e cu manualul? Poate un manual să suplinească un profesor nu tocmai potrivit catedrei?

Nivelul profesorilor a scăzut foarte mult. S-au schimbat generațiile, iar formarea profesorilor tineri a fost lăsată complet în izbeliște. Masteratele de didactică preconizate prin Legea educației nu s-au mai pus în practică.

„Ceva care să te scoată din starea aceea de melancolie, latenţă, somn, hai să se termine şi ora asta odată!“ (Mihai Răileanu)

Am venit cu profesorul Valeriu Stoica să văd viile pe care soţia sa Irinel le readusese „după o luptă birocratică îndelungată“ în patrimoniul familiei lor.

„Evident, e din 2007“. Apoi, în liniștea respectuoasă, am spus cîteva despre terroir, despre oenolog și, în fine, după ultima plescăială doctă, am susurat numele vinului.

Dacă vinul este prost nu trebuie să-l bei nici cu apă gazoasă; dacă vinul este bun nu trebuie să-l strici cu apă. Este destulă apă și în corpul nostru, și în vin, în mod natural; nu este nevoie să o sporim.

La ce e bun vinul? Ca muzica de cameră, la înfiriparea unor prietenii. În vremuri pretotalitare însă, orice prietenie e suspectă. Afară de cazul în care prieteniile sînt controlate, pe rețelele de socializare.

Juriile noastre sînt și ele aparte. Ele sînt constituite jumătate din experți (somelieri, wine­makers, oenologi, critici de vinuri etc.) și jumătate din oameni cărora le place vinul, băutori obișnuiți, oameni care fac din vin o prezență constantă în viața lor.