Bucuria de a continua un lucru început de alţii cu un secol în urmă

Alexandru BELDIMAN
Publicat în Dilema Veche nr. 711 din 5-11 octombrie 2017
Bucuria de a continua un lucru început de alţii cu un secol în urmă jpeg

În acest articol sînt preluate idei, date, informaţii apărute în două interviuri ce mi-au fost cerute în vara/toamna anului 2011, după inaugurarea parţială, din iunie acelaşi an, a cramei Avincis, pe dealurile Drăgăşanilor. Primul interviu, realizat de Arpad Zachi, avea să apară în revista Arhitext, nr. 1/2012, al doilea, datorat Vioricăi Buică, a fost publicat în volumul 15 Re, editat de revista IGLOO în martie 2012. Textul de faţă este un comentariu şi o completare a dialogurilor avute cu interlocutorii mei de atunci, dar şi cu mine cel de atunci. 

Lucrul de care sînt cel mai conştient astăzi este faptul că nu ştiam nimic în iunie 2007 despre subiectul cramă/fabricarea vinului, ceea ce într-un fel a fost un noroc, căci nici un a priori nu ne-a influenţat opţiunile.

Patru, cred, sînt faptele importante care au făcut posibilă ecloziunea proiectului. Mai întîi, am avut norocul să găsesc la Dobruşa, pe colinele Drăgăşanilor, un spaţiu arhitectural-urbanistic care avea deja o noimă pe care n-am făcut decît să o dezvoltăm. Ea se năştea din felul în care conacul se raporta la teritoriu. În al doilea rînd, şi esenţial, încrederea sans faille a comanditarului. Atunci cînd profesorul Valeriu Stoica – la circa doi ani după primul drum la Dobruşa, cînd proiectele de restaurare a conacului şi de realizare a cramei prinseseră contur – mi-a cerut să mă ocup de arhitectura peisageră, în faţa retractilităţii mele („n-am făcut niciodată aşa ceva“), mi-a spus „c’est à prendre ou à laisser“, am răspuns, după o scurtă ezitare, „je prends“.

Am atacat de la zero un subiect care m-a fascinat şi continuă să mă fascineze, dar despre care nu ştiam chiar nimic. Echipa noastră mai restaurase construcţii similare celei de la Dobruşa şi, chiar dacă nu făcuse un proiect de cramă, acest subiect subsuma cunoştinţe generale de arhitectură, deci, cu un efort de documentare, putea fi conceput. Cu o mare deschidere de vederi, Valeriu Stoica s a dovedit a fi un comanditar în accepţiunea renascentistă a noţiunii. Dialogurile noastre au fost şi sînt în continuare interesante, chiar şi atunci cînd avem puncte de vedere divergente. Controversele s au încheiat întotdeauna în interesul proiectului. În al treilea rînd, am lucrat cu o admirabilă echipă, arhitecţi mai tineri ca mine, ingineri avînd varii specialităţi şi un remarcabil diriginte de şantier.

În acele începuturi m-am bucurat să l am interlocutor, calm şi disponibil pentru stabilirea temei cramei, pe baronul Jacob von Kripp, soţul Ilenei, născută Costinescu, descendentă directă din domnitorul Barbu Ştirbey. Împreună puseseră pe picioare, cu ceva timp înainte, vechea Cramă Ştirbey, tot pe dealurile Drăgăşanilor.

Prima întîlnire cu locul unde echipa noastră avea să trăiască cea mai intensă aventură arhitectural-urbanistică postdecembristă s-a petrecut în iunie 2007. Atunci am venit cu profesorul Valeriu Stoica să văd viile pe care soţia sa Irinel le readusese „după o luptă birocratică îndelungată“ în patrimoniul familiei lor. Profesorul Stoica mă invitase „pe deal, să le spun dacă poate fi restaurat conacul şi dacă pot proiecta o cramă nouă“. Am plecat împreună devreme dimineaţa din Bucureşti spre Drăgăşani, cu maşina. După traversarea Oltului, la intrarea în Drăgăşani, un drum şerpuit, alb-prăfos, ne-a scos pe coama aplatizată a dealului Dobruşa, în fapt un platou ceva mai mare decît platoul pe care se află Mănăstirea Sinaia (unde îmi petrecusem vacanţele copilăriei). Nu ştiam la acea dată că aveam să fac acest drum de sute de ori. Platoul era străbătut în lungul lui, de la nord la sud, de un vechi drum de coamă care avea să devină axul de compoziţie al Ansamblului ­AVINCIS. Pe partea dreaptă, venind dinspre miazănoapte, se iţea un conac bine obosit de comunism, mai degrabă mic, dar nu lipsit de o semeţie din care lipsea aroganţa parvenită pe care o găsim ici şi colo la surate moldo-valahe. Silueta zveltă, semiruinată, avea panaş. Mi-a devenit pe loc simpatică. Astăzi, întrebîndu-mă de ce, rememorez din Rodin, „une chose plus belle qu’une belle chose est sa ruine“, căci ruina unei construcţii poate fi sursă de emoţie estetică, cu atît mai mult cea a unui edificiu cu farmec. Arhitectural am descoperit proporţii fericite şi dezinvoltura arhitectului necunoscut care a propus o soluţie volumetrică surprinzătoare, recurgînd la savante (pseudo)simetrii. M-am delectat desluşindu-le. Nu aici este locul să le inventariez. Totuşi am s-o divulg pe cea mai evidentă, cea care mi-a pus la puce à l’oreille, faţada ce priveşte, de peste un secol, argintul Oltului. Compusă riguros simetric pînă la un punct, faţada dezvoltă fără complexe, către dreapta, pentru a caza bucătăria, cămara şi gîrliciul pivniţei, o travee retrasă. Astfel alcătuită, compoziţia devine mai complexă, dînd naştere unei simetrii speciale pe care o regăsim la tot pasul în proiectul arhitectului anonim.

Despre istoria devenirii conacului nu ştim nimic, arhivele nu vorbesc. Putem face supoziţii, două ni se par mai plauzibile. Prima: a existat o construcţie mai veche de tip casă cu tindă şi două/patru camere dispuse simetric, ulterior augmentată. Cu acea ocazie i s-au făcut faţade noi, cele pe care le-am găsit în iunie 2007 şi pe care, restaurate, le putem vedea astăzi. Pledează pentru această ipoteză neconcordanţa arcelor trilobate ale foişorului şi logiei cu golurile ferestrelor şi uşilor din spatele lor. Cea de a doua ipoteză presupune existenţa unui singur proiect după care s-a ridicat casa în 1904-1905, după cum lăsa să se înţeleagă textul din 1904, din sticla găsită în fundaţie cu ocazia restaurării. Indiferent de felul în care s-a construit conacul, din unul sau doi paşi, arhitectul anonim avea har. Retrospectiv realizez faptul că simetriile subtile pe care le-a lăsat moştenire au indus în bună parte drumul pe care l-am urmat (simetrii remarcate în proiectul nostru de Arpad Zachi în interviul amintit).

Conacul ordona şi domina spaţiul, impunîndu-ne păstrarea lui ca pivot al compoziţiei. Noile construcţii urmau să-i fie subordonate. Chiar şi atunci cînd tema presupunea funcţiuni cu un volum mai mare decît cel al conacului, prin modul de compunere a planului de ansamblu şi prin arhitectură, această autoimpunere a fost respectată.

Pentru conac ne-am propus în primul rînd prezervarea întocmai a volumetriei şi a arhitecturii faţadelor şi păstrarea a cît mai mult din substanţa originară. Am întărit poziţia centrală a conacului prin felul în care au fost distribuite materialele în faţade, inclusiv prin cromatica acestora, albul paramentului şi roşul cărămiziu al ţiglei (la conac), în contrast cu neutralitatea paramentului din piatră de Arnota a construcţiilor noi (crama, pavilionul Bellevue, Poiana Fîntînii). Conacul a fost înconjurat cu pergole care pe de o parte amintesc cornişa construcţiilor gospodăreşti ale vechiului ansamblu (dispărute în perioada comunistă), iar pe de alta amplifică ponderea construcţiei restaurate, în noua compoziţie.

În acelaşi sens am creat o inflexiune drumului de coamă, astfel încît, în momentul intrării pe domeniu, conacul să fie capătul de perspectivă, iar pavilionul Bellevue a fost amplasat în diagonală, opus cramei, dincolo de conac. De la Bellevue începe aleea pietonală care duce la Poiana Fîntînii. Contrapondere compoziţională a cramei, cele două formează un tandem; chiar dacă nu sînt perceptibile vizual împreună, memoria reţine legătura şi le recompune.

Pentru micşorarea impactului pe care masivitatea cramei l-ar fi putut avea, am conceput-o ca pe o bursuflură a tectonicii, un fel de deal născut din platou, acoperit integral cu iarbă. Amplasarea celor trei paralelipipede din lemn, inegale ca lungime (locuinţe), pe acoperişul cramei face din aceasta un soclu aparţinător geologiei. Pavilionul Bellevue este un clin d’œil făcut peste timp genialului arhitect Claude-Nicolas Ledoux (1736-1806, vă rog să-mi scuzaţi lipsa de modestie) din proiectul Les Propylées de Paris. Cît priveşte Poiana Fîntînii, am superstiţia să nu vorbesc despre ea, pînă cînd nu va fi terminată.

Arhitectura Ansamblului vinicol ­AVINCIS s-a cristalizat în timp, dar ideea s-a născut la prima întîlnire cu locul.

Alexandru Beldiman este arhitect.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.