De ce mint oamenii?
Cînd eram mică l-am întrebat pe bunicul meu de ce mint oamenii. Răspunsul lui, scurt, ca majoritatea explicațiilor-esență – „de frică“ –, mi a rămas în minte, ca un soi de ghid al firii umane. De cîte ori am de-a face cu vreun mincinos sau cînd, pusă în situații incomode, eu însămi trîntesc o minciună, mă gîndesc la ce anume a provocat-o.
Și, într-adevăr, de fiecare dată cînd mințim, o facem, de fapt, de frică. De la acele „minciuni nevinovate“ – white lies – pînă la minciunile otrăvitoare, totul este pus în mișcare, pînă la urmă, de teamă. Înflorim poveștile pe care le spunem de frica de a nu fi atît de amuzanți dacă spunem adevărul – riscînd astfel să nu fim băgați în seamă; mințim cînd facem o nefăcută, de frica de a pierde ceva sau pe cineva; mințim asupra propriilor noastre capacități de frica de a nu obține un cîștig pe care considerăm că, de fapt, nu l merităm. În toate aspectele sale, minciuna are ca motor principal, pînă la urmă, o angoasă.
Care ar fi însă fricile care determină minciuna în presă? Denumit, deja generalizat de acum, fake news, neadevărul vehiculat de mass-media are totuși două nuanțe diferite. Una este un false news – acea știre care dezinformează, fie din dorința de a vinde – avînd ca țintă principală vedete sau întîmplări „senzaționale“, umflate sau scornite de-a dreptul –, fie din neprofesionalism (prin neverificarea surselor) și alta fake news, știri pervertite întotdeauna voit cu scopul de a manipula masele – iar aici ținte devin oameni din sfera politică sau cea de afaceri. Și una, și alta au însă în spate tot o frică: false news se propagă din frica de a nu vinde, fake news din frica pierderii unor interese mai înalte.
În 1890, în SUA apăruse termenul de „yellow journalism“ care stigmatiza acele tabloide care promovau știri menite să transforme presa dintr-un instrument de informare într-unul de a face bani, presa fiind pervertită într-o simplă afacere. Responsabilitatea, informarea corectă erau trecute doar pe frontispiciu, dar nu în esență. În cartea sa Stephen Crane’s Private War on Yellow Journalism, Thomas Arthur Gullason descrie acest tip de jurnalism ca fiind promotorul senzaționalului căutînd știri despre crime, scandaluri, divorțuri, știri care aduc în prim-plan sexualitatea și zvonistica, „abuzînd de furtul de poze sau de falsificarea acestora și ducînd pînă la inventarea de interviuri sau știri“.
Exploatînd nevoia oamenilor de sen-za-țio-nal, curentul presei galbene devenise, de fapt, o afacere înfloritoare. Cu toate acestea, ziare profesioniste, precum New York Times, au dovedit, în timp, că bani se pot face și din presa serioasă și bine informată.
Bineînțeles, genul de tabloid nu avea cum să dispară, chiar dacă jurnalismul profesionist demonstra că presa de calitate poate fi o afacere înfloritoare. O poveste scrisă pe genunchi, știrile neverificate, zvonurile sau „burțile“, cum numesc jurnaliștii reportajele inventate – toate sînt mai profitabile în ecuația timp/calitate versus bani. O știm: calitatea costă. Verificarea unor surse, investirea în investigații sau reportaje pe teren, chiar dacă aduc în cele din urmă bani, nu o fac pe termen scurt, ci în timp, prin construirea unui public educat și dornic de a primi ceva valoros.
Tocmai din cauza asta, în ciuda tuturor criticilor vremii, genul yellow journalism a continuat cu succes. A devenit ceea ce azi numit „click journalism“. Cunoaștem cu toții acea primă pagină cu știri-bombă care te face să cumperi ziarul ca să afli despre ce anume este vorba. Sau îndemnul „Senzațional! Stați cu noi ca aflați, după pauza publicitară, ce se ascunde în spatele zîmbetului vedetei X“ – știrea fiind de cele mai multe ori una banală și consumatorul aflînd, bunăoară, că în spatele zîmbetului se ascunde bucuria vedetei de a-i fi cumpărat o zgardă nouă cățelului preferat. Internetul a propagat o dată în plus consumul acestui gen de jurnalism. Ideea că un site care are multe click-uri are o audiență mare a devenit vandabilă posibililor producători, care astfel sînt atrași să plătească reclamă pe site-ul respectiv.
Cu fake news este, însă, o altă poveste. Deliberat și direcționat mai ales spre manipularea maselor, fake news au devenit, din simplu instrument de făcut bani, un instrument de propagandă, prin controlarea percepției majorității. Bazate, la fel ca false news, tot pe emotivitate, fake news pervertesc adevărul nu neapărat pentru un avantaj material imediat, ci mai ales pentru unul politic, interesele fiind mult mai mari.
Diferența enormă este că, dacă false news afectează doar grupuri mici și pe termen scurt (știrile fiind uitate a doua zi), fake news pot provoca dezastre de durată. Bunăoară, dacă un articolaș de două rînduri îți spune că un domn dintr-un orășel obscur a scăpat de cancer mîncînd trei frunze de salată pe zi, impactul nu va fi devastator. Probabil că vor exista cîțiva păcăliți care vor da crezare, însă lipsa de informații din spatele știrii nu este în măsură să provoace cercuri concentrice.
Pe de altă parte, cînd un doctor publică un studiu într-o revistă medicală prestigioasă, conform căruia vaccinul provoacă autism, știrea va fi propagată cu o viteză uluitoare în toată lumea. Pentru că are la bază fapte reale, de necontestat: doctorul există, studiul există, revista care îi publică studiul există. Apoi se mulează perfect pe teoria conspirației și dă apă la moară multor naivi care devin astfel militanți feroce pentru curentul antivaccin. De pomană apar mai apoi dovezi clare care infirmă acuratețea studiului, de pomană aduci dovezi imbatabile cum că respectivul doctor a falsificat datele din studiu, de pomană respectiva revistă retractează și cere scuze în mod public pentru girarea accidentală a studiului. Cutia Pandorei a fost deschisă.
Foarte puțini dintre cei care s-au lăsat convinși de primul impuls de a crede că vaccinul este dăunător își vor mai schimba părerea. Pentru ei este inutil să le mai spui că totul a fost inventat pentru foloasele materiale ale respectivului doctor. Hotărîrea lor a fost deja luată: nu doctorul, ci companiile farmaceutice au pervertit mai apoi știrea inițială. Rezultatele sînt clare și terifiante: de ani de zile de cînd acea „știre“ a fost lansată, rata vaccinării a scăzut în multe țări, provocînd probleme grave, la nivel mondial, în ceea ce privește sănătatea populației. Pentru că fake news sînt mult mai bine construite decît false news, ele au devenit un important instrument de propagandă politică. Iei un fapt real și îl distorsionezi cu argumente care par, la o primă vedere, extrem de logice și bine construite.
În politică, acest instrument de discreditare a unui opozant a devenit ceva uzual prin eficacitatea sa. Nu mai departe de neaoșul exemplu legat de manifestațiile din iarnă, cînd mișcarea de stradă a fost pusă pe seama omului de afaceri George Soros. Siajul încă se simte, fake news răspîndindu-se în toate domeniile și infectînd percepția multora asupra realității: societatea civilă, atît demonstranții, cît și ONG-urile, au devenit, peste noapte, instrumente ale unor forțe oculte – scenariul degenerînd la toate nivelurile. Chiar dacă unele au frizat un ridicol absolut, microbul a prins.
Iar aici revenim din nou la frică. Pentru că nu doar creatorii fake news o fac din frica de a pierde un anumit control sau avantaj, dar și consumatorii se lasă păcăliți tocmai din cauza propriilor frici exploatate în mod grosolan de răspîndacii propagandei.
Iar în România, una dintre fricile colective este aceea de a nu fi luat de prost. De a nu fi tras pe sfoară. Și atunci sîntem înclinați să aplecăm urechea pentru o doză de otravă care alimentează aceste frustrări. Și, probabil, cele mai dăunătoare fake news cu care avem încă de luptat, de la Revoluție încoace, sînt acelea cu străinii care ne vor răul. Siajul sloganului „Nu ne vindem țara“ se simte încă în construcția majorității fake news care au bîntuit pînă acum mass-media din România.
Foto: flickr
