Nimic mai mult de spus
Una dintre cele mai profunde experiențe pe care cineva le poate avea este să tacă împreună cu alte persoane într-o mulțime imensă, nenumărabilă. Forța acelei suspendări este puterea non-violenței. Tăcem în mod voit împotriva celor care ne reduc la tăcere, avînd conștiința a ceea ce nu facem, a vidului înfricoșător în care istoria nu mai face vorbire. Într-un timp mut sîntem doar noi, imensitatea hoi polloi care suspendă actul, facerea socială, cea care cere cu necesitate limbaj și rostire. Momentul este emoționant, dar trebuie să se termine. Nu putem rezista fără zgomotul mașinal al vieții, fără îngerul istoriei împins cu putere spre viitor, lăsînd în urmă dezastru, lacrimi și durere.
Oamenii de știință au observat că fiecare putem halucina în tăcere, dar nimeni nu poate halucina tăcerea. Nu este vorba de un fenomen intern al sufletului, cum ar spune un filozof modern. Totuși, ca să avem experiența aceasta nu e nevoie nici de vreun obiect exterior, ceea ce dă bătăi de cap schemelor clasice ale percepției. Tocmai lipsa obiectului face experiența și mai interesantă. Definită prin absență și totuși atît de evidentă nouă, tăcerea trece prin viețile noastre ca moment al unei conștiințe depline fără a fi conștiința a ceva dat. Nici obiect, nici activitate, ci tocmai lipsa lor dă adîncimea momentelor de tăcere. Ele se petrec în timp, sînt durate ale existenței noastre, dar nu par a antrena și intuiția spațiului. Este tăcerea aspațială? Totuși, lipsa oricărei vibrații (perceptibile) în spațiu este cea care o întreține, mai degrabă decît ar produce-o.
Duratele colective de tăcere sînt dovada unui fapt mai puțin evident: că ea poate fi împărtășită chiar dacă nu e nimic, că are un caracter intersubiectiv și consensual. Chiar dacă stările noastre mentale pot fi diferite în momentele în care nu se spune nimic, cu toții remarcăm suspendarea discursului sau a zgomotului. Aceste durate sînt apăsătoare și eliberatoare în același timp, anxietatea și fericirea de a nu fi. Probabil așa se simțeau Beckett și Cioran stînd împreună fără a rosti nimic.
În școlile filozofice ale Antichității, în mănăstirile medievale și contemporane și în templele budiste, parte a tehnicilor sinelui a fost și este exercițiul tăcerii. Meditație sau rugăciune, curățare a simțurilor sau întărire a conștiinței, scopuri diferite instrumentează aceeași tehnică a suspendării rostirii pentru o mai mare libertate a (non)gîndirii. Cîștigăm timp și „spațiu mental“ atunci cînd ne debarasăm de multiplicitatea sunetelor și rostirilor. Scăpăm de o istorie lungă a sensului și nonsensului care trebuie să fie întotdeauna publice. Tăcerea, chiar și cea în colectiv, este privată. Tehnicile acestor tradiții filozofice și religioase încearcă să ducă mai departe privatismul tăcerii spre interioritate și claritatea privirii, a contemplării de sine pînă la desăvîrșire, în tot sau nimic. Nu e foarte clar dacă poți să taci de tot, dacă fluxul gîndirii cu adevărat poate fi suspendat. Și chiar dacă acest lucru ar putea fi posibil, creierul nostru merge și cînd nu-ți spune nimic, iar acestei activități (mai ales în tăcere) poți să-i înregistrezi sunetele care seamănă cu sfîrîitul prafului de pușcă. Creierul nu știe să fie mut.
Omul știe. Sau ar trebui să știe cînd unele fapte pot fi posibile, întîmpinate sau înțelese doar cu tăcere. Cel mai adesea sînt lucrurile intime, de la traumă la perversiune, cele pe care preferăm să le ascundem și să le uităm. Alteori acestea sînt pur și simplu atît de dragi nouă, încît nu putem sufla o vorbă despre ele: rostindu-le, le omorîm, le transferăm într-un nivel al existenței în care magia lor dispare. Obiecte ideale care nu se pot comunica. Doar într-un spațiu originar al tăcerii ele capătă suflu și trăiesc. Aceste experiențe pot fi estetice, erotice sau mistice – în genere cele care tind spre sublim, în fața căruia rămîi înmărmurit; ele au drept condiție de posibilitate tăcerea și le caracterizează incomunicabilitatea. Destul de apropiate, mai ales din unghiul incomunicabilității, sînt anumite experiențe ale învățării: meseria, se zice drept, se fură în mod tacit, fără explicații raționale comunicabile printr-un discurs articulat sau chiar formalizat. Afli, fără să întrebi și fără să ți se răspundă, ce e acceptabil sau nu, cum se face ceva, cum se desface etc. Deprinzi urmărind, atent concentrat, suspendat astfel din zgomotul lumii, ce și cum fac cea sau cel de la care înveți. Fericiți cei tăcuți, căci a lor este toată atenția!
Constantin Vică este lector la Facultatea de Filozofie și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
Foto: flickr
