Gena cîrcotelii

Trăiesc cu sentimentul că bodogănitul a devenit chintesența dialogului modern, dar nu consider că această stare de fapt ar semnifica în mod necesar ceva rău, căci experiența ne învață că, servit în doze mici, el poate fi chiar benefic. La urma urmei, este absolut necesar să ne exersăm corzile vocale, în eventualitatea că vom avea vreodată ceva important de spus, vreun guvern de răsturnat sau vreun proiect de societate de susținut. Bodogăneala ne-a urmărit de-a lungul evoluției civilizației, este una din trăsăturile definitorii ale societății civile. Ceea ce o exacerbează astăzi este desigur tehnologia, nenumăratele device-uri ce găzduiesc aplicații de trîmbițat în masă care ne permit să ne transmitem umorile unui public din ce în ce mai numeros. Putem susține fără exagerare că trăim, astăzi, epoca de aur a cîrcotelii. Va veni curînd o vreme în care, sătui de propriile noastre probleme, le vom cenzura pe ale celorlalți și ne vom refugia într-o realitate virtuală croită pe propria măsură. Ați cunoscut vreodată pe cineva în toate mințile care nu se plînge niciodată? Nici eu, dar am citit odată povestea unei călugărițe care vreme de cîțiva ani nu s-a plîns de nimic, tot ce se întîmpla era voia Domnului, pînă cînd, ajunsă la spital pentru o operație, sub efectul anestezicului, aflată în acea etapă dintre somn și veghe cînd pacientul încă mai păstrează controlul asupra propriului corp, în schimb e complet eliberat de inhibiții, a îngrozit personalul atunci cînd s-a pornit pe dezmembrat mobilierul sălii de operații, alintînd medicii și asistentele cu acele epitete atît de familiare locuitorilor anumitor cartiere periferice (pe care îi denumim, incorect politic, mahalagii), epitete care l-ar face gelos pînă și pe cel mai spurcat la gură sergent-major care a călcat vreodată prin glorioasele cazărmi ale patriei.

Nu aș vrea să se înțeleagă că sînt un adept fervent al bodogănitului etern ca mijloc de igienă mentală, departe de mine gîndul acesta. Mi-e teamă că e suficient să aduni micile cîrcoteli ce par foarte firești dacă sînt lua­te fiecare în parte ca să ajungi la un total monstruos, ca în acea scenă din Frații Karamazov în care o domnișoară este surprinsă cu funia în mînă, pe cale să comită păcatul capital, sătulă de tirania, toanele și cicălelile de fiecare clipă ale bătrînei cu care trăia, care, „fără să fie un suflet rău, neavînd ce face toată ziua, ajunsese un adevărat despot“. Sînt conștient, în același timp, de paradoxul pe care îl implică un discurs negativ referitor la cîrcotit. Discursul însuși riscă să devină cîrcoteală. Optez pentru sfînta moderație, cheia tuturor problemelor și patroana marelui bun-simț. Dar mai bine las generalitățile în grija celor care se feresc de polemică la fel cum se feresc politicienii noștri de răspundere și-mi fixez atenția asupra situației conaționalilor mei despre care se crede, nu fără oareșcare temei, că s-ar plînge mai mult decît alte nații. Nu este nevoie de vreun brainstorming intens, e suficient să deschizi televizorul sau să ieși pe stradă și realitatea te izbește din plin, cu violență: pur și simplu avem material din belșug, avem nenumărate și bine întemeiate motive să ne plîngem. De aceea am ajuns să suferim de cîrcoteală cronică și avem impresia eronată că, criticînd fără încetare clasa politică, polemizînd pe Facebook, ne facem datoria de cetățeni. În realitate însă, cîrcoteala permite presiunii emoționale să se disipeze fără acțiune. Acesta este unul dintre motivele pentru care sute de mii de concetățeni tună și fulgeră împotriva acțiunilor Guvernului de îmblînzire a Justiției, însă în Piața Victoriei ajung doar cîteva sute de persoane. Și tot în această optică, Bulă a fost aliatul principal al dictaturii, dar aceasta este o altă poveste, care merită tratată în detaliu.

Am uneori impresia că suferim de complexul victimei, cei mai mulți par să aibă convingerea că nimic nu depinde de ei și că n-or să fie niciodată capabili să schimbe lucrurile în bine. Mare parte dintre compatrioții noștri trăiesc pe pilot automat, și-au pierdut instinctul civic de conservare. Deși nu au încredere în actualii lideri, au o teamă patologică de schimbare. Văd abuzurile care se comit, dar îi iau peste picior pe activiști, asta în cel mai bun caz, atunci cînd nu îi bănuiesc că lucrează în interesul unor forțe oculte. Au convingerea că sînt mințiți, dar aleg să creadă ceea ce le spun televiziunile de partid. E o lipsă de discernămînt imputabilă în mare măsură eșecului sistemului de învățămînt, aș putea spune, dacă nu mi-ar fi clar că lucrurile sînt mult mai complexe. Dar am convingerea că reforma educației rămîne un bun start, că este cel mai potrivit pariu, dacă va exista vreodată voință reală de schimbare. Mediul social – și în special cel politic – este atît de toxic încît nu-i de mirare că România e țara europeană care-și pierde, proporțional, cel mai mare număr de cetățeni în beneficiul unor state dezvoltate. Oamenii nu fug de persecuție, nu pleacă mînați de foame, ci din cauza acestei insuportabile lipse de speranță. S-ar putea crede că, odată transplantați în societăți solide, în democrații funcționale, încetăm să ne plîngem, dar nu este cazul: bodogănitul ni s-a imprimat în ADN, a devenit parte din personalitatea noastră, nu cunoaștem alt mod de a funcționa. Purtăm gena cîrcotelii. Ne purtăm românismul cu naturalețea cu care își poartă cavalerii Jedi sabia. Mi au trebuit ani de zile pînă cînd am fost capabil să răspund pozitiv la întrebarea „Ce mai faci?“ și chiar și acum i-ar fi ușor unui interlocutor atent să detecteze lipsa de convingere atunci cînd răspund „Bine!“. O să se schimbe această stare de fapt în viitor? Am convingerea că da – dacă ne cruță istoria de vreo catastrofă geo-politică –, oricît de improbabil, ba chiar contraintuitiv ar părea în momentul de față, privit de aproape. Sînt în vizită în România zilele acestea și mă impresionează reziliența oamenilor în fața adversității. Sînt mulți cei care insistă să investească și, deși sînt conștienți că o fac într-un mediu de afaceri toxic, insistă să fie creativi într-o lume conservatoare și să fie moderni, progresiști, într-o societate repliată în jurul unor valori arhaice. 

Adrian Benea este sociolog și jurnalist.

Foto: flickr