Totul este scriitură. Tocmai de aceea

Publicat în Dilema Veche nr. 712 din 12-18 octombrie 2017
Totul este scriitură  Tocmai de aceea jpeg

În Levantul lui Mircea Cărtărescu, text ilustrativ pentru mixajul pe care îl produce paradigma postmodernității în literatură, jonglîndu-se cu sintagma celebră a lui Borges, „Totul a fost scris“, se afirmă derridean că „Totul este scriitură“. Cu alte cuvinte, deși tot ce se putea scrie s-a scris, lumea nu există decît ca text, iar dacă la nivel de informație s-a spus totul, existența în continuare a lumii este datorată mixării informației la infinit. Mă leg de această foarte schematică explicare a raportului lumii cu textul, pentru a face cîteva observații despre ce mai înseamnă manualele școlare astăzi, cît mai sînt ele de necesare și în ce formă, fără să reușesc, desigur, să ating toate aspectele care ar merita luate în considerare.

Inițiativele actuale ale ministerului care se ocupă cu educația sistemică au glisat de la ideea manualului unic la cea a editurii unice care să tipărească proiecte de manuale ale mai multor grupuri de autori. Prin tîrg s-au auzit opinii care să susțină aceste inițiative, în rezumat putîndu-le sintetiza în afirmații de tipul „Și pe vremea mea învățam după un singur manual“, „De vreme ce ministerul stabilește programa și asigură gratuitatea învățămîntului, e normal să propună și manualele“ sau „Ce atîtea manuale, doar nu s-a schimbat matematica“ (să zicem, deci, nici autorul romanului X?). Nu intru în discuții de natură ideologică sau economică, au fost deja multe reacții publice care au subliniat pericolul unui monopol din aceste puncte de vedere, sînt alte aspecte însă pe care aș vrea să le evidențiez.

Autorii butadelor mai sus amintite cred că sînt cel puțin insuficient informați, dacă nu rău intenționați. Discuția ar trebui să pornească de la un fapt care pînă acum nu am observat să fie subliniat public. Învățămîntul românesc a cunoscut o schimbare de paradigmă cu ani în urmă și ea nu a constat în apariția ma-nualelor alternative. Acestea au apărut ca o urmare necesară, imperativă, a respectivei schimbări: trecerea de la un învățămînt centrat pe transmiterea de informație la un învățămînt centrat pe formarea de competențe. Ce înseamnă această schimbare? Sigur că nu e vorba despre renunțarea la informație. Manoil al lui Cărtărescu – auctor/personaj-narator, totuna – nu rupe capetele „statuelor“-barzi, ci stă și se minunează de ele cum „grăiesc“, și-și continuă aventura. Informația devine doar un bagaj, iar scopul este mixarea cît mai diversă, mai liberă și mai creativă a acesteia. Nici măcar competența nu e un scop, ci ceea ce rezultă din deținerea ei: individualitatea autonomă și creativă. Oameni care pot opera cu informația în manieră cît mai liberă, cît mai diversă. Oameni care, de fapt, folosesc informația în conformitate cu propriile nevoi și dorințe, cu propriul stil de viață, cu propria opțiune de a fi.

Ce trebuie înțeles cu foarte mare acuratețe: manualele, într-o paradigmă educativă care depășește simpla transmitere de informație, au ca principală provocare să propună demersuri didactice cît mai solide și cît mai atractive. Și aici, atenție, intră inclusiv alegerea unor conținuturi, căci programele nu propun, nici la nivel de informație, decît cadrele generale conceptuale.

N-ar trebui să fie greu de înțeles faptul că, în această paradigmă, profesorul și, implicit, manualul nu mai reprezintă reperele unice. Informația, esențializată în programa școlară, este la îndemîna oricui, printr-o simplă accesare a Google-ului. Profesorul nu ar avea nevoie de manual pentru a o pune la îndemîna elevilor, i-ar fi destul să aibă o conexiune la Internet și o imprimantă sau, după caz, un videoproiector. Ducînd raționamentul într-o vinietă SF, n-ar mai trebui decît eventual să supravegheze elevii care caută pe Google. Dar nu asta vrem, nu asta presupune centrarea pe competențe. Și aici intervine particularitatea manualului în procesul actual educativ, cred neînțeleasă nici de decidenți, nici de cei care îi susțin sau de cei care stau pasivi, indiferenți.

Nu știu foarte bine cum e la alte discipline, dar la limba și literatura română, mai ales în gimnaziu, despre care se face vorbire în momentul de față al dezbaterilor, nu se poate fără manuale. Într-o paradigmă educativă care vizează dezvoltarea personală, manualul devine un instrument indispensabil, pentru că propune un demers, proiectează un drum, o manieră de abordare și de jonglare cu informația, respectiv, mai mult, coordonează atingerea punctelor sensibile ale fiecăruia. Diversitatea temelor, pluralitatea textelor, căile de operare cu acestea, de lectură și de interpretare, implicit diversitatea manualelor, devin indispensabile unei lumi care își dorește să recunoască, să respecte și să valorifice diversitatea umană.

Această punere în valoare a diversității, care se traduce în demersuri multiple, cere și o importantă doză de atractivitate vizuală: începînd de la utilizarea culorilor, pînă la asocierea imaginilor cu textul, la construcția unei scheme coerente de organizare a paginii, o sinestezie în acord cu proiectul general de concepție a ma-nualului. Știu că sînt voci care afirmă că asta se poate realiza și cu o unică editură, la poarta căreia să bată mai multe grupuri de autori, cu manuscrisele manualelor în brațe. Din păcate, cei care afirmă așa ceva nici nu au exercițiul muncii la catedră, nici nu înțeleg ce înseamnă producția unui manual. Un grup de autori nu poate propune nici un ma-nual digital, cum se afirmă în proiectul de lege. Manualul se concepe într-o echipă redacțională, în care, de asemenea, este importantă diversitatea: autori, ilustratori, redactori, informaticieni etc. Fiecare vine cu plusul său, ideile se coroborează și se negociază treptat și permanent. A crede că o singură editură, oricît de liberă ideologic ar fi – deși nu e cazul unei edituri cu conducere numită politic –, poate veni cu minimum trei viziuni diferite și coerente, adică cu trei manuale care să aibă fiecare independență, prospețime, funcționalitate, fiecare în propria unitate de sens, e o copilărie. Ceea ce vom avea vor fi de fapt niște culegeri, mai mult sau mai puțin plicticoase, terne, numai bune de anesteziat diversitatea și afirmarea ei. Unele dintre manualele avizate de minister pentru clasa a V-a ilustrează deja acest obiectiv: par pagini de document Word în care s-au înșirat la întîmplare niște exerciții și s-au pus cu copy-paste niște fotografii sau desene lipsite de orice gust și atractivitate. Unii așa cred că se face un manual. Dar alții vin cu alternativele. Și competiția continuă astfel, prin jocul diversității.

Dacă însă doar unii au dreptul să creadă, chiar dacă tot ce se putea scrie s-a scris, elevii (și profesorii) vor fi împiedicați să privească măcar multiplicitatea perspectivelor, așa cum Manoil o face, deschizînd la nesfîrșit cartea scoasă „dîn biblioteca largă“. Să aibă, deci, șansa unei dezvoltări personale. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Foto: Adevărul

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cum este terorizată de vecini o familie din Timișoara: „Coșmarul durează durează de 20 de ani, defilează cu topoare și cu un pistol prin curte” VIDEO
Imagini șocante surprinse de o cameră de supraveghere, în ele se observă cum mai mulţi cetăţeni de etnie romă terorizează o familie din Timişoara. Primarul Dominic Fritz a publicat imaginile și a făcut apel la instituţiile statului pentru a stopa acest fenomen.
image
Medicamentele care vor fi retrase din farmaciile din România, de săptămâna viitoare
Șapte medicamente de pe piață vor fi retrase pentru că nu respectă standardele de conformitate.
image
Perla Coroanei industriei auto din România. Cum a ajuns Uzina Aro în vizorul negustorilor de automobile din întreaga lume
Automobilul Românesc Original, ARO, supranumită „Florea de colţ” a munţilor, a cunoscut gloria în anii ’70 şi ’80. În Italia, în 1972, presa vremii vorbea elogios despre un câştigător al unui mare raliu automobilistic internaţional, cel de la Prato.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.