„Să nu le spui copiilor ce vorbim noi acasă“
Întrebările la care i-am rugat pe invitații mei să răspundă au fost: Cînd ați tăcut și n-ar fi trebuit?/ Ce e „tăcerea“ pentru dvs.? Uneori le-au comprimat, alteori au răspuns pe rînd. Tăcerile lor sper să vă amintească de ale dumneavoastră.
● Suzana DAN, artist vizual
Februarie este data la care am postat o imagine pe Facebook. Era după ce, pentru prima dată, m-am certat cu tata la telefon pentru o chestiune care nu era nici la el, nici la mine în ogradă, ci în ograda „lor“, a celor din cauza cărora ne-am adunat în Piața Victoriei seară de seară la începutul acestui an. A fost cel mai absurd abstract conflict pe care l-am avut vreodată cu tata. Ce a urmat a fost un schimb de scrisori (da, tatălui mei îi plăcea să corespondeze și, în ultimul an, începuse să facă un schimb de scrisori cu Andreea „mîndrulica“ pe care le trimiteam cu poșta împreună) în care a simțit nevoia ca dincolo de convorbirea telefonică să îmi scrie gîndurile și părerile lui despre acea problemă, care deja stîrnise alte și alte neînțelegeri rămase nelămurite între noi în ultimii mulți ani de cînd plecasem de acasă. Ultima scrisoare i-am trimis-o înainte de ziua lui: 4 martie. Mi a răspuns și, pentru prima dată, nu am avut curajul să deschid scrisoarea. Am mers la Zărnești de ziua lui, am sărbătorit împreună și la plecare m-a îmbrățișat, dar nu ca înainte, tare, așa cum numai un părinte știe să facă asta, ci un pic mai slab, așa, ca între doi oameni care se iubesc nespus de mult, dar au o poveste nelămurită încă între ei. Pe 23 martie, tatăl meu a murit. Scrisoarea trimisă de el este încă nedeschisă.
● Andrei CRĂCIUN, jurnalist
Nu am rutina tăcerii. Vorbesc prea mult, dar chiar și așa am tăcut, uneori, atunci cînd s-ar fi cuvenit să urlu. N-am luat niciodată șpagă în – vai! – aproape treizeci și cinci de ani pe tărîm românesc (solicit o medalie, căci o merit), dar e drept că – nefiind nici bugetar – nici nu prea mi s-a propus. Mi-ar fi plăcut enorm să nu tac într-o asemenea ipostază, ba chiar să îmi aduc aminte că în tinerețe am practicat, cu relativ succes, nu doar șahul, ci și boxul.
O dată am dat. Cincizeci de lei am dat, la o inspecție tehnică periodică a mașinii (eligibilă pentru programul Rabla încă de acum o jumătate de deceniu). Ar fi trebuit să dau strigăt de nedreptate, dar uite că am pus mîna în buzunar și am dat dreptul. Încă mai am coșmaruri cu mine dînd.
Cel mai mult regret că am tăcut cînd am văzut cum merge în România chestiunea devenirii întru o meserie.
În România merge și așa: zici că ești ceva și, nu peste mult, cohorta de atîrnache din aceeași meserie te vor valida – da, domnule, este! Deși nu ești, n-ai fost și nici nu vei fi.
În România e ca la grădiniță. E de ajuns să pretinzi că ești critic de film sau ziarist de cultură sau analist media sau pamfletar, că se va găsi și turmă să te aprobe și să-ți dea și pe mînă buget.
Asta regret cel mai mult – că n-am țipat mai apăsat: tovarăși, jos impostura! Sînt vinovat, căci am trecut sub tăcere acest scandalos amănunt: trăim, prin excelență, în lumea unor profesioniști închipuiți.
Cînd nu e înțelepciune, pentru mine tăcerea e lașitate. Bineînțeles că avem prea puțini înțelepți și prea mulți siniștri lași.
● Adina ROSETTI, scriitoare
De cele mai multe ori, am tăcut la școală. Am tăcut cînd mă trăgea tovarășa de codițe, am tăcut cînd m-a făcut proastă pentru că mi-am uitat, de emoție, ghiozdanul acasă exact în ziua în care ne „ungeau“ pionieri, am tăcut cînd m au strigat copiii „hoața de flori“ pentru că mutasem niște ghivece cu mușcate pe holurile blocului, am tăcut uneori și cînd știam răspunsul corect, dar mi-era prea groază să ridic mîna și să risc vreo greșeală, am tăcut de multe ori în copilărie în fața micilor mari nedreptăți, am tăcut și mai tîrziu și-am regretat, mi-am făcut discursuri în minte pentru fiecare tăcere și mi-am promis că data viitoare o să le rostesc. Uneori am reușit, alteori nu. Tăcerile alea mă urmăresc și-acum, dar mi le iert pentru că veneau din regulile cu care am crescut și cu care trăiam cu toții zi de zi, veneau din toate acele „stați cuminți cu mîinile la spate“, „să nu le spui copiilor ce vorbim noi acasă“, „vezi să nu deranjezi lumea“, „să nu cumva să ne faci de rîs“, veneau din frică și neîncredere. Există și tăceri bune, tăceri liniștitoare, tăceri ca un balsam, tăceri pe care le împarți cu iubitul într-o seară tîrzie și ploioasă, cînd fiecare se refugiază cu cîte-o carte într un colț de casă, tăcerile de la țară, cînd ajung foșnetele pădurii dimprejur, tăcerile care urmează după prea mult zgomot, ca să restabilească echilibrul, tăcerile care vin atunci cînd nu (mai) e nevoie de vorbe, tăcerile pline, care conțin tot ce a fost deja spus.
● Eugen CIURTIN, istoric al religiilor
Cînd: de mai multe ori, ca oricine. Vin de aici mici patrimonii de remușcare. Cînd mi-au fost batjocoriți niște prieteni și n-am vorbit decît cu ei. Cînd am fost adus în fața unor evidențe sinistre, care nu se puteau de fapt tritura silențios. Te simți înșelat, te simți lichidat ori prostit, te simți ca și cum te-ar tîrî cineva la un referendum de modificare a definirii familiei în Constituție. Ajungi să regreți, din rațiuni înrudite, și că ai tăcut, de pildă, în 1934, cînd Nae Ionescu era foarte aplaudat după o anumită prefață care asta sconta, tăcere. Nu e simplu, dar alcătuirea lumii obligă chiar și taciturnii, cîteodată, să strige.
Ce e: mult altceva decît exemplele domestice & textuale & europene. Tăcere sistematică și hrănitoare e în muzică, pe dosul muzicii sau chiar în inima ei, deși noi sîntem animale care facem societate prin bîzîit, pleavă sonoră, hărmălaie. Cuvîntul tăcut al lui Buddha pe care îl aude un discipol, comunicare decantată într-un surîs. Atenția nu e un claxon în cap. Și apoi, o zi acceptabilă de lucru începe după ce n-ai vorbit toată ziua cu nimeni.
● Dragoș BUCURENCI, consultant de comunicare
Eu nu prea tac, de felul meu. Prefer să spun ce gîndesc, chiar dacă asta îi îndepărtează pe unii oameni. Am învățat că mi-e mai bine cu cei care rămîn și care spun, la rîndul lor, ce gîndesc și ce au pe suflet în ce mă privește. Așa că nu-mi vin în minte multe momente cînd am tăcut, deși ar fi trebuit să deschid gura. Și totuși, sînt cîteva. De fapt, dacă mă gîndesc bine, sînt o groază. Acum cîțiva ani, eram la o discuție cu unul dintre profesorii mei mai în vîrstă, nu știu cum se face că eram numai studenți acolo, nici o studentă, și vorbeam despre echilibrul dintre viața personală și cea profesională în lumea academică. Unul dintre colegii mei vorbea despre căsătorie și a ținut, Dumnezeu știe de ce, să facă o paranteză: „Presupun că sîntem toți straight aici“. Aș fi putut să-i spun „presupui prost“, dar n-am înțeles nici atunci, așa cum nu înțeleg nici acum de ce trebuie făcute presupunerile asta și de ce cade mereu în sarcina celor care nu sînt ca toți ceilalți să le corecteze. E un exemplu minor, dar e unul dintr-o mie. Sînt picături dintr-un ocean de presupuneri în care înot de cînd mă știu. Cînd nu mai pot, scot capul la suprafață și le aduc aminte celor cu care vorbesc că, dacă „o să mă așez și eu odată la casa mea“, casa mea s-ar putea să nu semene cu casa lor. Dar e obositor și, de cele mai multe ori, prefer să trag aer adînc în piept și să tac.
● Robert ȘERBAN, scriitor
Tăcerea e de taur. Cu toate că, uneori, e mai bine să înțepi cu vorba decît să dai cu cornul. Cred, nu știu exact dacă-i așa, nu mi-am trecut în cont toate… poveștile ciocului mic, dar intuiesc că nu-s puține și nici de laudă. Însă una e.
Acum două sîmbete veneam agale, la volanul mașinii personale, de la pro-priii părinți. Nu era aglomerat, nu mă grăbeam, mîncasem bine, conduceam moale și cătinel, ca un oltean care a învățat, după aproape trei decenii, să se bucure de mai toate cucerile fundamentale ale Banatului. Priveam peisajul urban, trăgeam cu urechea la știri, cînd, la un moment dat, văd cum un polițist coboară dintr-o mașină parcată pe dreapta și îmi face semn să opresc. Semnalizez, mă asigur, încetinesc și mă conformez. Deschid geamul și aștept. Omul vine, se prezintă și îmi cere actele. Le înmînez ca pe niște scrisori de acreditare la Ambasada Republicii Șofatului Perfect. Le frunzărește, mă anunță că am depășit viteza legală prin localitate și mă privește fix în ochi. Nici nu clipesc cînd șoptesc: Îmi pare foarte rău. El se mai uită o dată în buletinul meu și mă întreabă ușor intrigat: E tot ce aveți de spus?! Da, am mărunțit eu din buze. S-a uitat în susul bulevardului, apoi în josul lui, și-a aranjat puțin chipiul și mi-a zis cu o voce puternică: „Să o lăsați mai moale, bine?“ Am dat din cap spăsit, fără să scot un sunet. Și-a mai aruncat o privire prin acte, le-a băgat unul în altul și mi le-a întins: Mergeți. Mulțumesc… Cu coada ochiului am văzut chipul ușor nedumerit al omului legii, care mă scana și părea că procesează fără succes datele introduse în scanner. Am pornit încet, am continuat încet, așa cum condusesem și pînă atunci, bucuros că paharul de zaibăr ciocnit cu tata nu mi-a activat limbarița și curajul.
pagină realizată de Ana Maria SANDU
Foto: flickr
