Despre ce vorbim, de fapt?

S-au spus multe prostii pe tema manualelor în ultima vreme. Vocile celor care chiar au ceva de spus – pentru că se pricep – s-au amestecat în „cacofonia generală“ (expresia e a lui Andrew Keen, în cartea The Cult of the Amateur: How Today’s Internet is Killing Our Culture, 2007): de la ministru pînă la părinți, fiecare s-a simțit îndreptățit să spună cîte ceva. Ceea ce nu e rău în sine, numai că o asemenea vociferare multiplă risipește orice urmă de dezbatere substanțială. În aceste condiții, poate că n-ar fi rău să ne întoarcem la cîteva lucruri de bun-simț, pierdute pe drum. Și să repunem la punct cîteva chestiuni simple, despre care se vorbește fără cap și coadă.

● „De ce ne mai trebuie manuale, că finlandezii au renunțat?“ Pentru că nu sîntem în situația Finlandei, care are un sistem educațional performant și bine finanțat. Manualul e un instrument de lucru necesar elevilor, în care aceștia găsesc un conținut „de bază“ al materiei respective, exerciții, probleme, teste pentru verificarea cunoștințelor. Și este vorba despre toți elevii, de toate condițiile sociale. Pentru cei din familiile mai bogate și de la școli mai pricopsite, e mai ușor: pe lîngă manual, au acces și la alte resurse educaționale. Pentru copiii săraci, manualul rămîne singura resursă educațională. Iar pentru cei mai mulți – să nu ne mai îmbătăm cu apă rece – manualele școlare vor rămîne singurele cărți pe care au pus mîna în viață, căci peste 50% din ei (estimez eu) nu mai citesc nici o carte după ce termină școala. Așa încît, în loc să ne învîrtim în jurul manualului ca indienii pe lîngă stîlpul totemic, mai bine ne-ar preocupa cum să asigurăm, pe termen lung, accesul cît mai multor elevi la cît mai multe resurse de învățare și cunoaștere. Dacă guvernanților le-ar sta capul la niște politici publice pe termen lung, demne de societatea cunoașterii în care trăim, n-ar mai lansa idei stupide despre „manualul unic“. Dar mă tem că guvernanții noștri nici nu pot, nici nu vor să elaboreze astfel de politici publice.

● „Baronii manualelor, în zona aceasta a auxiliarelor, au anual undeva peste 100 de milioane de euro.“ Așa a zis ministrul Educației. Bine-ar fi să avem o piață atît de bogată numai pentru manuale și auxiliare. Dar la 100 de milioane nu ajunge nici piața de carte din România în întregime. Adevărata problemă este, cred, că manualele sînt ieftine. Ministerul plătește vreo 2 euro, în medie, pentru un manual. La acest preț, nu se pot produce manuale de bună calitate, așa că editurile oferă ce li se cere: se chinuie să tragă de costuri în jos, ca să se încadreze în cerințele ministerului. N-ar trebui ca ministerul să fie preocupat în primul rînd de calitatea manualelor? Și să aloce mai mulți bani pentru ele? În alte țări europene, prețul mediu al unui manual e de 10-12 euro. Noi sîntem mai săraci? Așa este. Dar dacă nu investim în educație, așa vom rămîne, săraci: nu doar la buzunar, ci și la minte.

Cît despre auxiliare, e adevărat: se vînd pe piața liberă. Unele sînt bune, altele sînt proaste; unele sînt mai scumpe, altele mai ieftine. Cine ar trebui să separe grîul de neghină? În mod normal, piața liberă. Profesorii sînt cei care decid ce materiale didactice suplimentare le sînt de folos elevilor. Dacă unii dintre ei nu știu să aleagă în cunoștință de cauză, ar trebui ajutați (prin informare, documentare, prin cursuri de pregătire etc.). Și ar fi necesară mai multă încredere în discernămîntul lor. Dar dacă ministerul îi consideră pe profesori doar niște supuși, niște executanți ai „indicațiilor“ venite de sus, atunci numitul minister se-apucă să facă ordine: dă avize și aprobări pentru auxiliare și hotărăște care trebuie folosite și care nu. Poate? E în stare? Evident, nu: în bogăția și diversitatea de resurse de cunoaștere din zilele noastre, orice carte, antologie, culegere de probleme, film documentar, material multimedia este, de fapt, un auxiliar în procesul didactic. Dacă le impune profesorilor să folosească numai auxiliarele aprobate, ministerul exercită un act de cenzură. Sau poate fi bănuit că avantajează anumiți editori de auxiliare. De fapt, interesul tuturor – și în primul rînd al elevilor – este ca piața manualelor și a auxiliarelor să fie cît mai dezvoltată și mai competitivă, pentru a asigura o calitate cît mai bună. Așa e peste tot în Uniunea Europeană. Povestea cu „baronii manualelor“ și „mafia manualelor“ spusă de ministrul Liviu Pop este o simplă manevră (cam primitivă) de agitprop. Iar dacă unele edituri încalcă regulile sau comit vreo ilegalitate (căci ministrul mai vorbea despre „bani gri spre negri“), statul are suficiente instrumente pentru a-i sancționa. N-o face. În schimb, decretează că manualul este „un bun public de interes național“ și propune ca toate manualele să fie produse de o singură editură (de stat), ca în vremea comunismului. Și ministerul e sprijinit în această inițiativă de premier, cu miștouri de cîrciumă: „De ce se tot reeditează manualele astea, că Ștefan cel Mare n-a mai cîștigat și n-a mai pierdut nici o bătălie între timp“. În „logica“ dlui prim-ministru, toți istoricii care au scris despre Ștefan cel Mare au muncit degeaba: ar fi fost suficientă o listă scurtă cu bătăliile domnitorului și gata. Și președintele Camerei Deputaților are păreri: „Sincer, poate atunci cînd am fost noi în facultate poate eram mai proști, dar aveam un singur manual, nu pentru toate materiile, dar pentru o materie și se pare că au ieșit totuși ingineri, economiști, profesori, adică oameni care au învățat carte într-un mod temeinic“. Enumerarea asta de profesii posibile în ciuda (sau datorită?) manualului unic arată o mentalitate de prăvăliaș care visează, pentru copilul său, o profesie „intelectuală“.

● Despre ce vorbim, de fapt? Nu se mai știe. Se pierd energii enorme în discuții zgomotoase despre manualul unic (de parcă n-am fi în Uniunea Europeană, ci în România socialistă, soră cu Coreea de Nord), despre greșelile de exprimare ale ministrului, despre „interesele financiare ale editurilor“, despre părerile de semidocți ale premierului și ale altor demnitari. Ne încurcăm în finețuri despre „procedurile de licitație“, în loc să constatăm incapacitatea administrativă a ministerului, demonstrată ani la rînd, căci n-a fost toamnă fără „scandalul manualelor“. (Acum cinci ani, pornise iureșul manualelor digitale; s-a ales ceva?) Instituțiile care ar putea avea (ar mai putea avea?) un cuvînt greu de spus – de exemplu, Academia sau Universitățile de prestigiu – tac. Combatem ideologic, dinspre stînga și dinspre dreapta, ce-a făcut și ce n-a făcut cutare ministru, în loc să ne amintim că a existat un Pact pentru educație acceptat de toate partidele, de care s-a ales praful. Hamletizăm ridicol pe teme false („a avea sau a nu avea manual unic“), în loc să ne preocupe calitatea educației (inclusiv a manualelor). În aceste condiții, elevii de azi au toate șansele ca, peste douăzeci de ani, să constate că sînt „încă o generație de sacrificiu“. Din cauza noastră.

Foto: Adevărul