Filmul tăcut

Publicat în Dilema Veche nr. 714 din 26 octombrie – 1 noiembrie 2017
Filmul tăcut jpeg

Mi-e dor de tăcerea din sala de cinema. Și din afara ei. Îmi lipsește respectul, dacă nu chiar reverența cu care se urmăreau filmele „bune“ odinioară, fără ecrane bipuitoare, comentarii isterice, discuții la telefon, foșnet de pungi și clefăit de popcorn. Astăzi, ești asaltat fără pauză de efecte sonore în Dolby Surround și de muzică emfatică. O strategie hollywoodiană agresivă pentru o generație cu cicluri de atenție scurte, ce se vrea mereu stimulată. Dar cel mai mult îmi lipsește acea tăcere apăsătoare care se așternea după ce ieșeai de la un film greu. Mi s-a întîmplat să rămîn mută ore întregi după genericul final. E drept că eram foarte tînără și ușor intimidabilă, pentru că trecusem de la casetele video cu Chuck Norris sau Back to the Future la Welles, Wajda, Bergman.

Totuși, nimic, nici măcar Călăuza, nu m-a bulversat mai mult decît Persona. Ce, Doamne Dumnezeule, tocmai văzusem? Prietenii mei, așijderea, păreau ca loviți de trăsnet. Tăcerea era stînjenitoare, dar n-aveam de gînd s-o rup ca să mă dau de gol cît de prostuță și de provincială sînt. M-ar fi ajutat să știu că nimerisem la unul dintre cele mai impenetrabile și mai hiperanalizate filme din istoria cinematografului, o operă ce sfidează orice citire definitivă. Poate că Persona e despre dualitate, singurătate, identitate și reprezentare. Sau poate că nu. Fascinația acestui film rezidă tocmai în calitatea sa eluzivă. Nici Bergman, care l-a scris în urma unei delir febril provocat de pneumonie, nu știa prea bine despre ce e: „În multe părți, nu sînt sigur, într-una, chiar nu știu absolut nimic.“ Cert e că titlul derivă din latinescul „mască“ și că a pornit de la noțiunea jungiană de identitate artificială pe care o folosim ca să ne ascundem adevăratul sine. De la un punct al poveștii, eroinele se contopesc atît de bine, încît ne întrebăm dacă nu cumva e vorba de disoluția interioară a unei singure personalități. Unii l-au descris ca pe un film complet subiectiv care are loc în întregime în capul cuiva. Persona nu poate fi redus la un singur adevăr, lipsit de ambiguitate. Susan Sontag scria, chiar, într-un faimos eseu pentru Sight and Sound: „Cea mai iscusită încercare de-a extrage o singură anecdotă plauzibilă lasă deoparte sau contrazice cîteva dintre fragmentele și imaginile-cheie din film.“ În ziarul Times, spectatorii erau îndemnați să abandoneze orice tentație de descifrare și să se implice „direct, empatic și estetic“.

Persona e un film despre două personaje, dintre care unul tace și altul monologhează. Elisabet (Liv Ullmann), o faimoasă actriță care, brusc, decide să nu mai vorbească, și Alma (Bibi Andersson), sora medicală care are grijă de ea. Pe măsură ce Alma se obișnuiește cu faimoasa ei pacientă, îi povestește fără oprire viața ei. Între ele se instaurează o intimitate care, la un moment dat, va fi trădată și femeile vor fi atrase într-un război psihologic unde individualitățile lor vor fuziona ca într-o reverie.

Am redescoperit capodopera lui Bergman după mulți ani, la televizor, și am avut sentimentul că dau din nou un examen ratat. Însă, dincolo de genericul năucitor, nu mai era clasicul criptic și prețios pe care mi-l aminteam. L-am găsit bîntuitor de frumos. De atunci, l-am mai revizitat și, de fiecare dată, parcă aș fi văzut un alt film. O dată am renunțat la orice logică și m am uitat doar la imaginile hipnotice și la prim-planurile intense cu sublimele Liv și Bibi, desenate de Sven Nykvist, un magician al luminii. Altădată, m-a înspăimîntat ca un film de groază: cînd ne arată disoluția unei personalități, pelicula devine profund neliniștitoare, chiar terifiantă. Da, vampirii și vîrcolacii sînt fioroși, însă misterele legăturilor dintre femei pot fi și mai tulburătoare. Există o constantă: mereu mă tulbură acea secvență faimoasă, acel master-shot în care Alma povestește orgia sexuală de pe plajă… E uimitor cum una dintre cele mai erotice scene din istoria filmului se petrece, de fapt, în mintea noastră.

Cred că abia la a patra vizionare am observat proiectorul de la început și de la sfîrșit și l-am zărit pe Bergman în scaunul de regizor cum zdrobește „cel de-al patrulea zid“, făcîndu-mă să mă gîndesc la cinema ca mediu. Persona are capacitatea uluitoare de a se reinventa, din nou și din nou, ca să-ți facă mintea țăndări.

Dar Persona e un spectacol de marele ecran, așa că, după aproape o jumătate de secol, am reintrat în sală, la cinemateca Eforie. Proiectorul (de fapt, player-ul) a pornit și eu am văzut, din nou, altceva. Pentru prima dată, nu mai eram Alma, cea vulnerabilă, cea care se expune, eram Elisabet, vampirul. Și eu, și ea urmăream și ne hrăneam în tăcere cu experiența umană fascinantă ce ni se așternea în față. În sală, în fine, liniște. Mi-am dat seamă că Persona e un film pentru care te pregătești ca pentru o întîlnire. Dacă te debarasezi de spaima sensului și te înconjuri de tăcere, te va perplexa și tulbura ca nimic altceva. 

Anca Grădinariu este critic de film.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.