Vinul şi muzica
Vinul și muzica… Natura și cultura… România și Mexicul… De ce România și de ce Mexicul? Da’ de ce vinul și de ce muzica? Fiindcă vivent la Roumanie et le Mexique!
Cu aceste cuvinte pline de semnificație și de echilibru între apolinic și dionisiac și-a încheiat discursul de bis ambasadorul itinerant al patriei culturii aztece sub cupola Ateneului român, cu Mihai Viteazul în stînga și cu dacii și romanii (din care ne tragem) în dreapta. Excelența Sa era înfofolită de plecare, nu în frac, ci în mantou, iar din alocuțiunea, destul de lungă, pe care o ținuse în fața publicului – care încă mai era francofon pe vremea aia – se putea pricepe doar că avea înfășurat în jurul gîtului un fular atîrnînd pînă la pămînt, alb ca neaua. Cînd nu înțelegi, măcar vezi. Ca toată lumea. Bine și așa…
O chema Henryk Szeryng. Fusese sobră. În cu totul altă ordine de idei, era beată pulbere, o beatitudine pogorîtă pe întreaga audiență filarmonică.
Cîntase concertele de vioară de Beethoven și de Brahms. Nu mai era la prima tinerețe. Ajunsese la vîrsta la care cordarii, în general, încep să cînte fals. El (el, fiindcă nu mai e vorba de Excelența Sa itinerantă, ci de marele violonist) nu. Își potrivea degetele alunecînd pe corzi în imediata vecinătate a locului pe care le-ar fi așezat dacă ar fi omis să bea în prealabil un păhărel de vin. Sau două sau trei, necum patru. Degetele i se opreau exact acolo unde trebuia: pe cîte un fa diez și nu pe cîte un sol bemol – sau, Doamne ferește, pe vreun dublu bemol neasociat nici unei note din gamă. Mîinile îi tremurau a vibrato. Exagerat? Ca Varga? Nu, nici mai mult, nici mai puțin decît ar fi trebuit.
Pe unii alcoolul îi face să fie sobri. Ca pe Horia Lovinescu, pe care l-am văzut o dată mergînd mai drept decît de obicei, cu un pahar de vodcă în mîna stîngă și cu un pahar de apă în mîna dreaptă, plin tot cu vodcă.
Sau ca pe violonistul N.D., ieșit pe scenă, în calitate de concert-maistru al Cameratei, cu vioara în mîna stîngă și cu pupitrul în mîna dreaptă. Așa ies violoniștii pe scenă: totdeauna cu ambele mîini ocupate, că doar nu ține nimeni arcușul și scripca în aceeași mînă.
Cînd în scenă a intrat dirijorul și a semnalizat începutul lui Eine kleine Nachtmusik, regretatul N.D. s-a uitat, sobru, pe știma pe care tocmai o așezase pe pupitru, a apucat aerul cu mîna dreaptă așa cum se apucă un arcuș și a plimbat pe strunele violinei arcușul imaginar, vom Anfang bis zum Ende, respectînd toate arcușele și articulațiile însemnate pe știmă, urmat fiind, într-un nestăpînit avînt de hohote și disciplină, de toți salariații de la vioara întîi. Precum și de înjurăturile (probabil de mamă) ale dirijorului.
***
Dacă nu ți-e teamă de gloanțe rătăcite, ieșite din mitraliera vreunui adept al religiei care condamnă și vinul, și muzica, atunci te poți așeza liniștit la un bistro parizian și cere un pahar de Chardonnay. Garsonul (sau garsoana, ca să nu facem discriminare literară) ți-l toarnă dintr-o sticlă care are toate șansele să fie deja deschisă și chiar pe terminate. Că doar nu ești tu primul care cere în ziua aia vin la pahar – tocmai tu, care te-ai culcat cînd a cîntat cocoșul (sau găina, ca să nu… în fine, din motivele expuse mai sus). Învîrți paharul ținîndu-l de picior, cum scrie la carte, îl adulmeci și, înainte chiar de a gusta, îți dai seama că vinul e bușonat. Chemi chelnerul (sau chelnerița, ca să nu facem nici de data asta vreo discriminare), care gustă din rămășițele aceleiași sticle și nu se poate împiedica să scuipe. „Imbuvable!“, îți spune ospătarul (sau ospătărița etc. etc.). „Personne ne me l’a signalé avant vous! Je me demande comment les autres clients ont pu ne pas s’en rendre compte.“ Iac-așa! Ce? Toată lumea își dă seama cînd ascultă o muzică bușonată? Dulce sau măcar demi-dulce să fie! Că are și iz de dop ce mai contează?
Din ce alte unghiuri de vedere se mai aseamănă vinul cu muzica? Despre Crîmpoșia dintr-o aceeași sticlă turnată în două pahare diferite, un oenolog experimentat poate să-ți țină, crezînd că e vorba de vinuri diferite, două prelegeri foarte neasemănătoare. Nu fac și criticii muzicali la fel? Pune-i cuiva un disc azi spunîndu-i că e al tău. Și dă-i-l să-l asculte mîine asigurîndu-l că e o înregistrare cu, să spunem, Michelangeli. Crezi că o să fie de aceeași părere?
Vița-de-vie și muzica te îndeamnă, fiecare în felul ei, să ai răbdare. Chiar și autorului duetului lui Osmin și Pedrillo („Vivat Bacchus! Bacchus lebe!“) i-a trebuit mai mult timp să scrie Răpirea din serai decît crezuse la început, cînd a primit comanda. Opera de artă se poate însă și răscoace, ca o sticlă de vin ținută în pivniță prea multă vreme. O legendă – după unii prost tradusă – spune că împăratului Joseph al II-lea i s-ar fi părut că Răpirea din serai are prea multe note. În cazul de față îl „cred“ pe Mozart, care i-ar fi răspuns împăratului că are exact atîtea cîte trebuie. Dar cunosc și pictori, scriitori sau compozitori care au ajuns, cu o lucrare sau alta, la punctul mort de unde n-au mai știut cum să revină înapoi, la varianta optimă cu care, cu cîteva zile mai devreme, nu reușiseră să se mulțumească. În artă, ca și în viața de toate zilele, ca și în politică, de altfel, le mieux est l’ennemi du bien, cum spune un autor astăzi cenzurat în Franța, și anume Voltaire, pe care toată lumea îl citează, dar pe care din păcate nimeni nu-l crede.
Vinul și muzica, sau mai bine spus arta și merindele, tind din nou, în Europa de azi, să se politizeze. Idomeneo a fost acum cîțiva ani deprogramat la opera din Berlin din motive politice. Mozart însuși avusese de negociat cu inițiatorii proiectului Nationalsingspiel; acum are cu culturnicii zilei de azi. Răpirea din serai? După Idomeneo nici pe ea n-o văd bine. N-o fi sexist libretul? N-o fi rasist? Ia să căutăm bine! Și, în plus, legat de proiectul Nationalsingspiel? Cum adică „National“?
Țin mai mult la muzica lui Mozart decît la carnea de porc, fie ea garf, costiță sau cotlet. Animalele n-ar trebui, de fapt, mîncate. Totuși, nu pot să nu observ că la fête du cochon – sărbătoare aflată, în unele localități din Franța, la a cincizecea ediție – a devenit astăzi un subiect politic, un ișiu, cum se zice în româneasca globalizată din ziua de azi. Să participi la o asemenea sărbătoare nu e cumva o dovadă de rasism? Nu e niscai hate speech la mijloc?
Hannah Arendt îl citează pe Bertold Brecht: „Erst kommt das Fressen, dann kommt die Moral.“ („Întîi vine pîntecul și apoi vine morala“ – n. red.) E vorba, la ea, de venirea la putere a totalitarismului nazist, de care sigur că n-a fost vinovat Brecht. Cînd dă citatul, Arendt semnalează doar ceea ce știm cu toții. Și anume că nu totdeauna unde dai, acolo și crapă.
Am impresia că acum proștii Europei vor să încerce adagiul invers: „Erst kommt die Moral, dann kommt das Fressen.“ („Întîi vine morala și apoi pîntecul“ – n. red.) Mă tem că tot acolo se va ajunge: la o formă sau alta de totalitarism. Și atunci, proștii Europei vor mai bea mîine bere, vin și whisky sau nu? În lumea de mîine, cînd paharul va fi dus la gură, cuvîntul Prost! va fi interpretat ca offensive… Pun pariu că românii, mai ales drept-gînditorii întru progres, înapoiați după o bursă în străinătate, vor fi de-acord…
În 1988, cînd mediile franceze povesteau despre situația oribilă din România lui Ceaușescu, nu uitau să exclame: „Bucureștiul e la doar două-trei ore de zbor de Paris!“ Astăzi, cînd mă adresez cititorului din România de la Paris, unde după moda americană a început discuția despre dărîmarea statuilor (ale lui Colbert, de pildă), țin să-l anunț – sobru, cu un pahar de Crîmpoșie în mînă – că distanța de la Paris la București tot de două-trei ore de zbor a rămas.
Pînă mai e timp, să ne întrebăm: la ce e bun vinul? Ca muzica de cameră, la înfiriparea unor prietenii. În vremuri pretotalitare însă, orice prietenie e suspectă. Afară de cazul în care prieteniile sînt controlate, pe rețelele de socializare.
Andrei Vieru este eseist și pianist.
