⬆
Tema săptămînii
Pagina 110
To squat. Instrucţiuni de locuire
To squat înseamnă „a (se) ghemui“, „a (se) chirci“ – ca pentru a te ascunde. Squatting înseamnă să locuieşti în „găurile ascunse“ ale mediului urban, să le foloseşti drept porţi către un altundeva – un spaţiu departe de convenţii, departe de legi, departe de normele economiei, departe de sistemul mărginit impus de societate.
Proşti, dar fericiţi!
E unul dintre sloganurile principalei formaţiuni anarhiste din Germania. Se numeşte Anarchistische Pogo-Partei Deutschlands (APPD). Aţi ghicit, le place să facă pogo. Iar sloganul „Proşti, dar fericiţi!“ exprimă cu acurateţe elementul comun al membrilor acestui partid.
Cînd stadionul coboară în stradă - interviu cu Dinu GUŢU, cercetător şi ultras
Îţi ia timp să descoşi lumea ultraşilor, să-i descifrezi ritualurile, crezurile. Dinu Guţu (24 de ani) merge de vreo şase ani la meciurile lui Dinamo. E membru de grup în Peluza „Cătălin Hîldan“. De la o vreme, a început să ţină un jurnal antropologic de teren, care i-a folosit, în 2010, la scrierea licenţei.
"Pînă şi bulgarii..."
„România se află pe ultimul loc“ a devenit deja o sintagmă. Ne-am obişnuit atît de mult cu discursurile în care este invocată „înapoierea“ ţării noastre şi, implicit, a noastră, încît am devenit aproape imuni cînd ni se flutură clasamente care ne situează pe locurile codaşe în Europa sau în lume, în mai toate domeniile.
Privirea lui Ceauşescu
Ştii că eşti român atunci cînd realizezi că una dintre puţinele concluzii acceptate la o discuţie despre mersul societăţii constă într-un fel de oftat fără speranţă, însoţit de variaţii pe tema: „aici e România, nimic nu se schimbă“. Aş numi acest curent de gîndire logica excepţiei fataliste.
Protecţia copilului, pe un teren minat
Avem încă 190 de centre de plasament de tip vechi, care adăpostesc peste 9000 de copii. Am intervievat 200 dintre aceştia, iar 20% dintre ei nu îşi pot aminti o zi frumoasă din viaţa lor. Jumătate dintre ei mărturisesc că au fost agresaţi de cei din jur. Un sfert au spus că nu şi-au sărbătorit niciodată ziua de naştere.
Presa, înapoiată
Dacă e adevărat că tot ceea ce s-a întîmplat – bun sau rău – în România acestor 23 de ani are legătură directă cu politica, la fel de adevărat este că, de peste două decenii, mass-media sînt oglinda fidelă a societăţii şi a statului. Fidelă? Da, fidelă. Cu toate manipulările, distorsionările, frivolităţile şi minciunile fără de ruşine? Da.
Eu, în Franţa, am scăpat de asta!
Cît de în urmă sîntem? Greu de spus. Institutul Naţional de Sănătate Publică îşi încheie Raportul stării de sănătate din România, anul 2010, cu concluzia: „Din punct de vedere al stării de sănătate, populaţia României prezintă unii dintre cei mai defavorabili indicatori din întreaga Uniune Europeană“.
„Fără entuziasm n-am merge mai departe“ - interviu cu Ionuţ SIBIAN, directorul Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile
„În 2010, cele mai cunoscute organizaţii neguvernamentale în rîndul populaţiei au fost cu precădere cele din mediul social şi protecţia mediului – UNICEF, Salvaţi Copiii, Crucea Roşie, Greenpeace, Caritas, Pro Democraţia, AIESEC şi SMURD sînt considerate a fi cele mai utile ONG-uri.“
Ţiganii din mintea noastră
Domnul Cătălin Cherecheş este primarul oraşului Baia Mare, politician tînăr, educat exclusiv după căderea comunismului, deschis la minte, de mare viitor. Între cele două scrutine, cele mai vizibile acţiuni ale sale au avut un puternic caracter rasist, ambele îndreptate împotriva romilor.
„Nu putem salva în ritmul în care abandonează alţii“ - interviu cu Marilena CRISTIAN, preşedintele Asociaţiei Robi
„Asociaţia Robi s-a înfiinţat în anul 2001 cu scopul de a schimba legislaţia referitoare la protecţia animalelor în Romania şi, desigur, de a salva cît mai multe dintre animalele fără stăpîn. Prin „salvat“ nu înţelegem doar luarea lor de pe străzi şi aducerea în adăposturi, ci şi promovarea lor pentru adopţie în familii responsabile.“
Copilul superhero
De ce un dosar despre „cei şapte ani de acasă“? Pentru că în urmă cu 20-30 de ani, sintagma se referea strict la bunele maniere, la a-ţi învăţa copilul să salute, să spună „te rog“ şi „mulţumesc“. În plus, un copil bine-crescut nu răspundea obraznic, nu ieşea din vorba părinţilor, trebuia să fie un soi de păpuşă vie.
O generaţie inteligentă, dar săracă emoţional
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească. A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă.
Cine ne mai educă
„Fac ce vreau aici, în cartier!“ îmi spunea deunăzi un copil de 12 ani. „A înnebunit profesorul. Acum ne dă şi de citit. De parcă n-ar fi de-ajuns televizorul şi computerul!“ se arăta indignată o fetiţă de aceeaşi vîrstă. „Ce aia a mea vrei? Ia mai du-te-n pisici!“ îi striga un copil suav, de vreo 6 ani, unui tovarăş de joacă.
Bunul-simţ la şcoală
Eram un copil cînd mi-am început meseria de învăţător. Deşi învăţasem tot ce se putea la şcoală, aveam, evident, mari emoţii. În clasă am întîlnit un grup mare de elevi, peste treizeci. Am făcut prezentările... şi părinţii şi-au lăsat copiii „pe mîini bune“, sperau ei...
Timpuri moderne
Cred în puterea exemplului personal şi în răgazul pe care îl acordăm exclusiv copiilor noştri încă mici, cînd ne uităm cu ei la un film, cînd dansăm sau pictăm împreună, cînd facem poante sau spunem poveşti. Altfel, „acasă“ începe să-şi piardă funcţia şi semnificaţia.
„Fericirea“ noastră
Ideea de împlinire, a multora dintre noi, include pe lîngă carieră şi copiii. Cîtă fericire trăim atunci cînd printre noi, lîngă noi vine un copil! Cu timpul, însă, simţim nevoia de a oferi această fericire şi altora. Aşa că aducem în viaţa copilului bone, meditatori, consilieri şi alte persoane capabile şi performante în modelarea fericirii noastre.
O educaţie ca la carte
E greu să creşti un copil? „Foarte, foarte greu“, vor răspunde toţi cei întrebaţi, pe un ton grav, eventual însoţit de un oftat trist. „Foooarte greu, e cel mai greu lucru. Ehe, cîte sacrificii nu face un părinte… Cea mai grea meserie e meseria de părinte…“
Nu răspund la SMS...
„Bună ziua! Luaţi loc, cei care v-aţi ridicat!“ spun la începutul orei, aproape din obişnuinţă, de la un timp nu mai sesizez nici eu ironia. Am în minte filmele americane, în care toată clasa, oricît de refractară, se ridică la intrarea profesorului. Aveţi dreptate, nu se ridică toată clasa pe pupitre, ca în Cercul poeţilor dispăruţi.
De la acelaşi nivel
Orice discuţie pe care o am cu un copil este la acelaşi nivel. Adică mă aşez lîngă el pe un scăunel vecin, mă aşez în genunchi. Niciodată nu vorbesc cu ei din picioare pentru că egalitatea (cel puţin la nivel fizic) îl ajută pe copil să fie mai deschis, iar discuţia este mai fluentă.
Cum se strică o serbare
Simţisem pericolul în aer încă de cînd, laolaltă cu celelalte mame, bunici, mătuşi şi bone, în sala de clasă cu scaune şi mese pitice şi planşe cu scene din poveşti pe pereţi, începusem să-i scot hainele groase de iarnă şi s-o echipez pentru festivitate. Toată săptămîna mă asigurasem că şi-a învăţat poezioarele.
Mi se spune Bunicu’
Se pot spune multe despre noi, bunicii. În primul rînd, că sîntem din ce în ce mai mulţi. Pe cînd trăiam în peşteri nu ajungeam să ne vedem nepoţii, pentru că ne sfîrşeau de tineri bolile, animalele sălbatice, sau ne dădea cu o piatră în cap neanderthalianul sau cromagnonianul din vecini, cînd era flămînd.
Bătaia nu mai e ruptă din rai
Pentru a afla mai multe despre cei 7 ani de acasă, le-am adresat unor părinţi de copii preşcolari, care lucrează în diferite domenii, următoarele întrebări: 1. Pe ce se bazează comunicarea cu copilul tău?
2. Care sînt pedepsele pe care i le aplici copilului, atunci cînd greşeşte, şi care sînt recompensele?
Sub acoperire
Meseria de spion stă sub semnul paradoxului: există multe cărţi şi filme din care publicul crede că a înţeles „despre ce e vorba“, dar nu se vorbeşte mai deloc despre realitatea ei cotidiană. Nici nu se poate. E pusă sub semnul secretului.
Nu eşti un Rambo sau un Bond - o discuţie cu doi spioni
N-am să ştiu niciodată cum îi cheamă. Mi-au fost prezentaţi cu nişte nume obişnuite – poate or fi chiar ale lor, din buletin, nu „nume de serviciu“ – şi cu două vorbe despre competenţele lor: ea „este psiholog, dar are şi experienţă operativă“, el „este unul dintre cei mai buni ofiţeri operativi“. Aşadar, de aici înainte vor fi „Ea“ şi „El“.
Viaţa nu bate filmul. E altfel - o discuţie cu doi spioni
N-apuc să spun că mă uit cu plăcere la filmele cu Bond, şi cei doi îmi răspund într-un glas şi într-un zîmbet: „Şi noi“. Dar... El: „Era pe vremuri o împărţire între «aşa da» şi «aşa nu». Bond e la «aşa nu». Spionul trebuie să se contopească cu mediul; or, Bond iese totdeauna în evidenţă.
Omul, vulnerabilităţile şi tehnologia - o discuţie cu doi spioni
Ea: „Spionul nu e un ninja, nu intră pe geam într-un birou ca să fure un document, ci găseşte individul care e titularul biroului, îl ameţeşte de cap, îl recrutează şi apoi individul îi aduce singur documentul“. Deci, elementul hotărîtor rămîne totuşi omul? Ea: „Depinde de la ţară la ţară. La noi, farmecul a rămas, lucrăm în sistemul clasic, cu sursa umană.“
Nu sînt supraoameni, sînt doar diferiţi
Nu pot apărea în public să vorbească despre ce fac, dar consideră că, totuşi, publicul trebuie să ştie mai multe despre meseria lor, aşa încît au acceptat o discuţie pentru Dilema veche. „Ca naţie, nu avem o cultură a securităţii, învăţăm din mers.“ Cît de bun e SIE? – întreb. „Depinde cu ce instrumente îl măsurăm.“
Despre arta spionajului
S-a spus că spionajul este a doua între cele mai vechi meserii din lume şi la fel de respectabilă ca prima. Într-o scrisoare din 1775, căpitanul Nathan Hale precizează: „Orice fel de serviciu util binelui public devine onorabil prin simplul fapt că este necesar“.
„Ideea unui Mesia, măcar cinematografic, nu strică“ - dialog cu Irina Margareta NISTOR
"Hollywood-ul a transformat spionul într-un personaj glamorous, din care se exclude varianta asiatică sau de culoare, chiar dacă între timp Obama a ajuns preşedinte! În plus, ideea unui Mesia, măcar cinematografic, nu strică. Cineva care să te apere este întotdeauna binevenit. Mai ales dacă te cruţă de orice efort."
Vorbind decent despre Dumnezeu şi copii
După anunţul din revistă că urmează această temă, am primit o mulţime de reacţii din partea cititorilor. Semn că este o problemă care îi frămîntă. Şi nu doar că au fost multe reacţii, ci şi de o decenţă liniştitoare. Dumnezeu este o temă importantă, educaţia copiilor este altă temă importantă.
Improvizaţii pe o lege confuză
Elevilor de clasa a III-a li se cere, de exemplu, să povestească un moment din viaţa lor în care cred că au fost pedepsiţi de Dumnezeu pentru o greşeală. Celor de clasa I li se arată într-o serie de imagini că cei care nu se închină cînd trec prin faţa bisericii sînt călcaţi de maşină.
„De ce se pune la colţul casei apă şi pîine cînd moare cineva?“
"Încerc să îi atrag pe copii să fie buni ortodocşi. Le spun că e bine să nu treacă o zi fără să faci o faptă bună – pe măsura puterii tale. Faptă bună înseamnă să o ajuţi pe mama, să duci farfuria după ce mănînci, să îţi faci şi tu o dată pe săptămînă patul sau să îi zici mamei că o iubeşti. Şi o rugăciune."
Religia te face om atunci cînd societatea dă greş
Orele de religie nu au constat nici o secundă într-o lecţie de îndoctrinare sau spălare de creier, înţeleg asta acum şi am înţeles-o şi atunci. Erau singurul moment în care mă relaxam, în care simţeam că învăţ ceva util şi singurul moment în care puteam să uit de problemele de acasă.
„Probabil că ne-am pierde identitatea, precum Occidentul“
"Dacă în şcoala primară lecţiile din manual ne ajută să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu ca fundament al desăvîrşirii umane, ca şi formarea de virtuţi morale şi creştine, în clasele gimnaziale se consolidează aceste cunoştinţe cu mai multe exemple din Sfînta Scriptură."
Biblia era o carte inepuizabilă
Pentru mine, religia, la început, a fost un basm. Bunicul meu, învăţător într-o comună transilvană, aproape în întregime de religie reformată (calvinistă) era şi cantorul bisericii (cînta la orgă) şi ţinea, din cînd în cînd, şi locul preotului, cînd acesta lipsea. Iar nouă, nepoţilor, ne povestea în fiecare seară cîte un episod din Biblie.
Pentru ce s-a rugat fetiţa? Pentru a cîştiga la concursul de şah
"Ce s-ar întîmpla dacă la şcoală ar veni nişte profesori de la Apple care i-ar învăţa pe copii că Apple este singurul telefon bun, care i-ar învăţa doar cum funcţionează el şi le-ar povesti ce nasoale sînt celelalte telefoane? Cam care ar fi reacţia societăţii şi toate astea pe banii Ministerului Educaţiei, nu pe banii Apple."
Nu eliminarea, ci modificarea în sensul unui format laic - o privire critică din partea unui profesor de religie
Nu trebuie să fii jurist ca să înţelegi, la o simplă analiză atentă, că legislaţia care reglementează predarea religiei ca disciplină de studiu în şcolile de stat din România suferă de profunde şi dureroase vicii: este contradictorie în sine şi antieuropeană, fixînd orei de religie un cadru confesionalist şi discriminatoriu.
Tatăl nostru
Întîmplarea a făcut să asist cu cîţiva ani în urmă la o oră de religie, la una din primele clase de liceu, a IX-a sau a X-a. A început cu „Tatăl nostru“. În picioare, elevii şi profesorul recitau rugăciunea, pe fundalul comenzilor, al loviturilor de minge şi al veseliei din curtea interioară, unde se desfăşura ora de educaţie fizică.
Religia, ultima materie din catalog
N-am înţeles niciodată care sînt diferenţele între un elev care are media 7 la religie şi unul care are 10. E unul mai credincios decît celălalt, se duce mai des la Biserică, ştie mai multe despre Sfintele Taine sau absentează mai puţin?
Pe Dumnezeu nu L-am învăţat la şcoală
Am 18 ani. Am auzit poveşti despre vremurile în care religia era interzisă în şcoli. Mi-au spus ai mei că ei L-au cunoscut pe Dumnezeu din rugăciunile bătrînilor, din icoanele pe care ei le ştergeau de praf în fiecare zi şi în faţa cărora îngenuncheau. Ei, bătrînii, nu credeau în altcineva, nu le era frică să-L iubească pe Dumnezeu.
Vîrstele eroilor
Să lămurim chestiunea din capul locului: basmele româneşti n-au supereroi. Harap Alb nu are nici o superputere, are doar un cal care îi face o favoare vorbindu-i şi dîndu-i sfaturi. Cît despre ciudaţii lui prieteni, fiecare are cîte o meteahnă care, în anumite circumstanţe, poate trece drept superputere.
Supereroi de România
Într-o ţară în care, vreme de 25 de ani, au existat – la propriu – doar doi super-eroi: el – preşedinte al RSR, secretar general al PCR, comandant suprem al forţelor armate, ea – academician, doctor, inginer, e greu de imaginat că ar fi putut fi permisă existenţa altor supereroi, chiar şi în paginile revistelor de benzi desenate.
Bunici, eroi şi altruisme eXtreme
Bunicul meu Şandor este eroul familiei noastre. El este cel care a luat poza lui Stalin din clasa în care era învăţător şi a înfipt-o în gard, în faţa unei audienţe stupefiate, exact de ziua tătucii. Pe cînd Stalin mai era bine mersi în viaţă.
Pledoarie pentru un erou discret
Eroul e o construcţie. O interpretare. E şi o tradiţie. E obiect al dorinţei. O iluzie retrospectivă. Nu ştiu dacă literatura română mai are sau nu eroi după 1989. Pentru că intrăm într-o discuţie fără ieşire: ce-i eroul romantic, eroul clasic, eroul modern. Sau postmodern, chiar.
Toponimii
Locuiesc de doisprezece ani pe strada Căpitan G. Încă de cînd m-am mutat, am încercat în zadar să aflu cine este cel a cărui memorie o împrospătez de cîte ori îmi declin adresa. Faptul că a fost un căpitan mă face să bănuiesc că îşi datorează imortalitatea unor eroice fapte de arme.
Scurt discurs despre eroi
Eroul vechilor ficţiuni epice e aristocrat, ucigaş eminent, poligam, posesor al unui tezaur adunat din prăzi şi daruri. Pînă în ziua de astăzi, virilitatea se măsoară în termeni asemănători, cu trăsături evident înmuiate. Adversarii, de pildă, nu sînt ucişi în luptă, sînt doar bătuţi. Tiparul descris nu-i include pe toţi eroii.
Peste vremi sau sub vremi - eroii din manuale
Exerciţiul de a trece în revistă eroii din manuale e cît se poate de util. Mai ales pentru că putem reflecta astfel şi la ce se ascunde în spatele acestor figuri, oameni reali ori personaje de ficţiune. Iar ceea ce developează prezenţa lor în manuale este modul în care sînt construite şi vehiculate reperele valorice ale unei naţii.
"Eroii au nevoie să nu fie uitaţi" - interviu cu colonelul dr. Marian POPESCU
"De-a lungul timpului, statutul de eroi îl primeau militarii căzuţi la datorie pe cîmpul de luptă. Aceştia se distingeau prin spirit de sacrificiu şi curaj excepţional. Chiar dacă au decedat în conflicte diferite – Războiul de Independenţă, Al Doilea Război Balcanic etc. – toţi şi-au dat viaţa pentru cauze nobile sau drepte."
Aici sînt eroii dumneavoastră!
La Eroii Revoluţiei te dai jos fie pentru mall, fie pentru cimitir. Azi eu cobor pentru cimitir. Nu e prima oară cînd intru în Cimitirul Eroilor Martiri din Decembrie 1989. În urmă cu trei ani am participat cu nişte prietene la un concurs de fotografie urbană – ni se dăduseră indicii şi noi trebuia să le găsim şi să le fotografiem.