Supereroi de România

Într-o ţară în care, vreme de 25 de ani, au existat – la propriu – doar doi super-eroi: el – preşedinte al RSR, secretar general al PCR, comandant suprem al forţelor armate, ea – academician, doctor, inginer, e greu de imaginat că ar fi putut fi permisă existenţa altor supereroi, chiar şi în paginile revistelor de benzi desenate.

Supereroul este un personaj cu puteri supraomeneşti şi care, în principiu, îşi foloseşte aceste puteri pentru a proteja oamenii obişnuiţi. Supereroii au cîteva trăsături specifice: puteri nemăsurate sau/şi echipamente sofisticate; un cod moral puternic; identitate secretă; costume care le ascund identitatea şi-i diferenţiază între ei; o echipă de personaje secundare care le pun mai bine în evidenţă superputerile; duşmani cu (pe) care să-şi exerseze superputerile; un cartier general unde să-şi oblojească rănile; o poveste (mai mult sau mai puţin) secretă, despre cum şi-au căpătat superputerile.

Primul supererou din lume, Superman, bineînţeles, a fost inventat în timpul crizei mondiale, economice şi morale din anii ’30 de către doi artişti evrei, unul canadian – Joe Shuster – şi celălalt american – Jerry Siegel; dar prima sa aventură desenată nu va apărea decît în 1938, în paginile revistei Action Comics a editurii D.C. De atunci pînă astăzi, Superman şi toţi emulii săi au creat noua mitologie americană. Nu şi românească. În România antebelică, singurul supererou a fost Păcală. Avea o singură putere excepţională: agerimea minţii lui, cu care reuşea să păcălească boierii, hoţii, lacomii, zgîrciţii şi pizmaşii. În primii 25 de ani de comunism, supereroii eram chiar noi, proletarii anonimi, dar, nerecunoscători, nu apreciam acest lucru. În fine, în anii ’70, singurii ani de liberalizare economică şi socială din vremea comunismului, a apărut şi un fel de supererou socialist, Minitehnicus. Culmea e că el a fost desenat de un autor francez, José Cabrero Arnal (de origine spaniolă şi de orientare comunistă), dar inventat, totuşi, în redacţia noii reviste pentru pionieri, Cutezătorii, în căutarea unui personaj mascotă, aşa cum aveau toate marile reviste pentru copii din spaţiul francofon, Pif Gadget, Le Journal de Mickey, Tintin, Spirou etc.

Minitehnicus este un roboţel simpatic şi omnipotent, care face numai fapte bune. Din nasul său rotund ţîşneşte o rază laser, cu care poate tăia metalele cele mai dure sau... prăji un hotdog pentru amicul său Pif. Minitehnicus a fost desenat vreme de mai mulţi ani de către viitorul arhitect şi primar al Constanţei (în 1990), Radu Marian. La început, partenerii săi de aventuri erau Pif şi Hercule, ulterior puştiul Tiristor şi un alt roboţel, Liţă. Din păcate, pseudorevoluţia culturală a acelor vremuri şi-a produs efectele şi în microuniversul publicaţiilor pentru copii. Notorietatea lui Minitehnicus devenise prea mare: numeroase concursuri, tabere şi expoziţii îi purtau numele în mai toate şcolile din ţară. Chiar se propusese editarea unei reviste tehnice numite Minitehnicus, însă Nicolae Ceauşescu personal s-a opus, pentru că numele Minitehnicus îi suna latineşte. Minitehnicus nu era un personaj de propagandă ideologică, iar organele de partid nu au apreciat acest lucru, aşa încît i s-a interzis apariţia. Numele său însă nu a fost uitat, devenind un fel un sinonim pentru „meşter priceput la toate“ (conform Mariei Bercea, în Decît o revistă), iar ca dovadă stau astăzi mai multe mici firme de produse şi servicii tehnice, care se numesc „Minitehnicus SRL“.

La sfîrşitul anilor ’80, bine-cunoscutul autor BD Sandu Florea a fost expulzat din paginile revistelor pentru copii, pentru că depusese cerere de emigrare în Statele Unite, unde voia să-şi îndeplinească visul de a publica benzi desenate. Vreme de doi ani, el a trăit din pensia mamei sale şi a desenat aventurile unui supererou, Proteus, pe care să-l propună editurilor americane de profil, în momentul cînd va ajunge la New York. Aşa că, la schimbarea de regim din 1989, el avea deja pregătite cîteva zeci de planşe cu aventurile acestuia, material care a stat la baza editării primei reviste particulare de benzi desenate din România, Carusel, ai cărei patroni erau scriitorul Nicolae Frînculescu şi desenatorul însuşi. Gregory Proteus (numele său derivă din cuvîntul grecesc protos, care ar însemna „primul, primordial“) este un simplu fermier din Nevada. Asta pînă cînd, din ceruri, aterizează în curtea sa o frumoasă extraterestră, Faustina, de pe planeta Serpentia, şi-i dezvăluie faptul că în el s-a încarnat sufletul marelui preot Flavi şi, la pachet, toate superputerile acestuia: telepatia, invizibilitatea, telekinezia, teleportarea, controlul minţii altora etc. Aşa încît, volens-nolens, Proteus trebuie să plece pe planeta Serpentia pentru a o salva din ghearele „cefalopozilor zburători“ şi a „magotelor“ războinice. Proteus s-a bucurat de atît de mult succes la public, încît Sandu Florea a editat şi comic-book-ul Proteus (trei numere apărute, fiecare în cîte 15.000 de exemplare). Din păcate, cele două publicaţii, Carusel şi Proteus, şi-au încetat apariţia în 1992, cînd Sandu Florea a primit, în sfîrşit, viza de plecare definitivă în Statele Unite, iar Nicolae Frînculescu a emigrat şi el... în paradisul scriitorilor.

SuperIonescu vs Super-Costel

Următorul supererou, într-o ordine cronologică, se va naşte în România abia în 1996, în paginile noii reviste de benzi desenate Quadrat. SuperIonescu, desenat de Florin Bostan după un scenariu de Sorin Tudor şi colorat pe computer (o premieră în România acelor ani) de Radu Popovici, este „duşmanul Răului“, „ocrotitorul inocenţilor“, „spaima Antenielilor“ (nu, nu sînt cei la care vă gîndiţi, ci nişte „fiinţe extraterestre cu antene pe cap“), „descoperitorul Ciberispaţiului“ (adică „spaţiosul local în care specialiştii în cibernetică stau să bea bere), după cum este prezentat chiar de creatorii săi. Împreună cu colaboratorul său Robocap (de, în plină perioadă de tranziţie, specialiştii nu au mai avut fonduri să-i construiască şi corpul – sic!), SuperIonescu salvează Bucureştiul anului 2096 de invazia navetelor spaţiale... de bere, îl capturează pe răufăcătorul Cameleon care, evadat din penitenciarul interstelar Gherla-4, a furat salariile tuturor angajaţilor Poliţiei române şi, ca urmare, aceştia nu mai vor să muncească. Din păcate, inflaţia caracteristică economiei de tranziţie a ţării noastre a oprit apariţia revistei Quadrat după doar două numere.

Parcă geloşi pe bucureşteanul SuperIonescu, moldovenii de la Iaşi şi-au dorit şi ei un supererou. Şi l-au avut pe Costel. Super-Costel. Caricaturistul Lucian Amarii de la Ziarul de Iaşi, după un stagiu prin redacţii americane de vreo doi ani, l-a imaginat în 1998 pe Super-Costel, „Omul-motan“, care şi-a căpătat puterile superpisiceşti atunci cînd mîrtanul său Serioja l-a muşcat, pentru că l-a prins trişînd la poker. Şi-a dat seama că are aceste puteri cînd a început să se scarpine după ureche cu piciorul, iar pe stradă să întoarcă privirile după pisici. Printre numeroasele-i puteri se numără şi aceea de a se conversa, direct prin ecranul televizorului, cu... Amedeea Escu.

Costel are şi-un costum pe măsură: bască cu urechi de carton, mănuşi de sudură cu gheare, simbolul omului motan imprimat pe maiou şi o pereche de chiloţi roşii traşi peste pantaloni (exact ca Superman). El este înconjurat de o galerie de personaje secundare simpatice, care îi pun în valoare atît supranaturalul său şarm, cît mai ales puterile-i extraordinare: domnişoara Veta, iubirea sa secretă, tanti Varvara şi nenea Pandele, vecinii de bloc şi mai ales cei doi motani ai săi Serioja şi Arnold, adevăraţi Robini (atunci cînd nu se supără la partidele de poker pe care, cu puterile-i nemaivăzute, Costel le cîştigă întotdeauna).

Iar duşmani îi sînt, uneori, plutonierul Păstaie şi desenatorul însuşi, Jup (numele de cod al caricaturistului Lucian Amarii), împotriva căruia s-a revoltat de mai multe ori, ameninţîndu-l că-i părăseşte banda desenată. Ba chiar s-a răsculat odată şi le-a instigat şi pe celelalte personaje să redenumească banda desenată în care apărea săptămînal „Banda lui Costel“, sătul fiind de titlul „Banda lui Jup“, de parcă ce mare supererou e şi Jup ăsta. Bineînţeles, şi Super-Costel a salvat lumea, lumea din blocul în care locuieşte, de şoricelul meloman de la subsolul blocului sau de Confreria Pisicilor Negre, o organizaţie „mîtzonică“ secretă, condusă de marele serenissim Şmuckie şi care, la fel ca în bancurile cu Radio Erevan, nu voia s-o ucidă pe doamna Crudella, ci s-o salveze de nepoţii ei, care-i puseseră gînd rău, ca să-i moştenească averea. Aventurile desenate ale lui Costel îi farmecă pe cititorii Ziarului de Iaşi de peste 12 ani şi, de curînd, datorită Internetului (www.supercostel.ro), pe toţi pasionaţii de benzi desenate din ţară.

Harap Alb Continuă

În ţara lui Caragiale, era normal ca nici măcar supereroii din benzi desenate să nu fie (prea) luaţi în serios. România rămîne, din fericire, şi ţara lui Ion Creangă, iar basmul lui Harap Alb este unul dintre miturile fondatoare ale poporului nostru, imortalizat pe hîrtie de hîtrul povestitor, în a doua jumătate a secolul al XIX-lea. Personajul Harap Alb a supravieţuit tumultuosului secol XX, adaptîndu-se actualităţii prin piese de teatru, desene animate, un film artistic de lungmetraj (De-aş fi Harap Alb, cu Florin Piersic în rolul titular), un album de benzi desenate, În lumea lui Harap Alb, pentru care autorul său, Sandu Florea, a primit un premiu european la Congresul SF de la Stresa, Italia, şi chiar un cîntec interpretat în anii ’80 de Margareta Pîslaru (pe linia melodică de la Gingis Han). Era firesc, deci, ca în primul secol al celui de-al treilea mileniu, o nouă generaţie de tineri artişti să reinterpreteze basmul lui Harap Alb, folosind însă ingredientele artistice şi universul ideatic specifice vîrstei lor şi a cititorilor de astăzi.

Într-adevăr, consumatori de comics-uri şi filme americane, era imposibil ca ei să nu remarce similitudinile dintre companionii lui Harap Alb şi supereroii americani: Gerilă îngheaţă totul în jur cu răsuflarea sa, precum Iceman; Păsări-Lăţi-Lungilă se poate lungi pînă la cer, ca Plastic Man, iar Ochilă se descurcă mai bine cînd are ochiul închis, exact ca Daredevil. În ceea ce-l priveşte, Harap Alb nu are puteri supraomeneşti, dacă nu socotim iscuţimea minţii sale, dar conflictul cu Spînu este de acelaşi tip manihean (bine vs rău) aşa cum găsim în toate comics-urile americane. Asigurîndu-şi serviciile unui desenator de excepţie, avînd puteri artistice cu adevărat supranaturale, Andrei Moldovan, editorii noii reviste de benzi desenate Harap Alb Continuă, al cărui prim număr tocmai a apărut la sfîrşitul lui octombrie, se prezintă astăzi în faţa cititorilor români de comics şi, în general, a amatorilor de aventuri desenate, cu un nou produs, în egală măsură cultural şi de entertainment: Harap Alb reloaded.

A început, în sfîrşit, epoca supereroilor specifici autohtoni?

Dodo Niţă este autorul Istoriei benzii desenate româneşti, Vellant, 2010, şi al Dicţionarului benzii desenate din România, MJM, 2006. Ultima carte apărută, Monografia Burschi, Studis, 2011.