O generaţie inteligentă, dar săracă emoţional

„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească. A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă. Mare parte din timpul meu este petrecut printre copii şi părinţi şi mare parte din munca mea constă în a afla cum se desfăşoară viaţa copilului şi a familiei. Sînt întrebată de multe ori dacă copilul de astăzi, copilul modern, este diferit de copilul de ieri, cel cu cheia de gît. Este o întrebare mai complexă decît ne-am aştepta. Dacă ne referim la lumea interioară a copilului, aceea nu s-a schimbat, ea este la fel de bogată, de tensionată, de conflictuală, de plină de întrebări şi de dorinţe. Dacă ne referim însă la exterior, aici s-au petrecut transformări semnificative care au constrîns interiorul să se adapteze acestora. Rapiditatea cu care s-au petrecut aceste schimbări a expus acest interior unei avalanşe de stimuli. De aici şi continua creştere a unor simptome precum tulburările de atenţie şi de concentrare ale copiilor. Este vorba în special de o creştere a stimulilor vizuali (mă refer aici la întregul spaţiu media şi/sau virtual). Stimulul vizual are un impact considerabil asupra psihicului, el putînd funcţiona ca un liant între lumea exterioară şi lumea interioară sau ca un intrus care are un efect de efracţie şi produce confuzie şi derută. A rezultat, ca o consecinţă directă, o explozie a cuvintelor folosite de copii, o căutare constantă a interacţiunii verbale cu adulţii ca o nevoie de a găsi un sens şi o semnificaţie acestei avalanşe de imagini. Mulţi părinţi sînt speriaţi de apariţia timpurie a unor discuţii şi întrebări legate de subiecte tabu pe care ei le aşteptau la „vîrsta potrivită“.

Disponibilitatea de a comunica

Ce construieşte copilul în primii ani de viaţă şi de ce este important să fi parcurs această etapă a celor „şapte ani“? Am să mă refer doar la trei aspecte, şi anume la construcţia unui sentiment de apartenenţă familială, la construcţia unui sentiment de identitate individuală şi la construcţia unei structuri psihice interioare adaptate lumii exterioare şi capabile să răspundă exigenţelor acesteia.

Apartenenţa familială este esenţială pentru construirea unei identităţi individuale. Ea presupune că există o transmitere către copil a istoriei familiale, a credinţelor, miturilor, valorilor şi mai ales că acest copil îşi găseşte un loc în acea familie şi este învestit ca membru al acesteia.

Transmiterea nu se poate realiza decît dacă există o disponibilitate pentru a comunica, pentru a vorbi despre acestea, pentru a le rosti. Însă ne confruntăm în ultima perioadă cu absenţa disponibilităţii pentru comunicare, absenţă care are la bază fie un conflict între generaţii, fie o dezrădăcinare, fie un gol. Tot mai multe familii se confruntă cu o ruptură care a apărut tocmai din cauza saltului uriaş între două generaţii şi a refuzului de a crea o tranziţie. Mă refer la familii în al căror discurs se constată diferenţa dintre perspectiva părinţilor şi cea a copiilor faţă de aspectele culturale, morale, educaţionale sau estetice. De exemplu, există acum canale de muzică sau filme pentru copii şi adolescenţi. Acestea sînt însă de sorginte străină şi prezintă mentalitatea unei alte societăţi, reflectă o imagine care nu corespunde cu ceea ce există în mintea părinţilor sau în aşteptările lor şi apar nenumărate conflicte din cauza identificării copiilor cu acele modele, chiar pînă la interzicerea accesului la aceste canale. Este greu de înţeles pentru mulţi părinţi cum nu pot împărtăşi cu copiii lor impresii despre filmele la care se uitau, muzica pe care o ascultau, cărţile pe care le citeau, pentru că aceştia nu se regăsesc în nici un fel în ele. Mulţi părinţi se plîng de faptul că aceşti copii nu mai citesc şi că nu găsesc nici o modalitate de a-i convinge să se apropie de cărţi. Copiii le răspund franc că este foarte plictisitor, că ei consideră cărţile învechite, „de pe vremea bunicii“, pe cînd acum există lucruri mult mai moderne, precum jocuri sau materiale interactive. De asemenea, părinţii nu înţeleg atracţia copiilor faţă de personaje precum Harry Potter sau alte ficţiuni moderne, care pentru ei par încîlcite şi fără valoare educaţională.

Dacă aceste transformări au permis o dezvoltare extraordinar de precoce a planului intelectual al copiilor (cei mai mulţi dintre copiii preşcolari care ajung la mine ştiu să citească, să scrie şi să socotească fără probleme), această dezvoltare excesivă a pus o presiune extremă asupra planului emoţional (care are resurse limitate în funcţie de vîrsta copilului) şi a condus la manifestări simptomatice foarte diverse, de la afecţiuni somatice pînă la eşecuri în adaptarea copilului la grădiniţă sau chiar în capacitatea copilului de a construi relaţii cu alţi copii. S-a născut astfel o generaţie foarte inteligentă, dar foarte săracă emoţional, pentru că resursele sînt direcţionate în vederea stimulării gîndirii. Efectul acestei carenţe emoţionale se vede destul de rapid, încă de la grădiniţă, unde există nenumărate probleme legate de relaţionare şi adaptare.

Să le spunem copiilor adevărul!

Un aspect important este legat de o discrepanţă foarte mare între idealul şi aşteptările părinţilor şi realitatea copilului. Această discrepanţă provine dintr-un ideal inaccesibil părinţilor care au trăit de multe ori într-o realitate prea dură, ceea ce nu le-a permis să viseze. Unul dintre beneficiile terapiei de familie este capacitatea spaţiului terapeutic de a permite reconstruirea unei istorii pline de goluri şi regăsirea acestor idealuri pierdute spre a putea lăsa apoi loc şi copiilor pentru propriile idealuri. Părinţii sînt prinşi între prejudecăţile moştenite şi povara vinovăţiei de a fi eşuat. Mă întreabă unde au greşit şi cum e corect. Această abordare blochează orice acces la a crea împreună sau la a descoperi ce nu funcţionează.

Nişte părinţi au ajuns la mine pentru că fetiţa lor din clasa I întîmpina dificultăţi la şcoală şi li s-a transmis că, dat fiind că au trecut cei şapte ani de acasă, nu se mai poate face nimic pentru copil şi pentru capacitatea lui de a se adapta procesului şcolar. Verdictul a adus cu el disperare şi neputinţă, furie şi confuzie. Ce poţi face cînd nu te poţi întoarce înapoi şi nici nu poţi merge înainte? O altă familie s-a confruntat cu situaţia în care copilul nu se integra pentru că nu avea acelaşi tip de tehnologie precum ceilalţi copii şi nu era suficient de interesant pentru colegii săi. Cînd, în final, copilul a primit un model de telefon ultrasofisticat, mi-a spus: „Acum, cu siguranţă, colegii mei vor fi interesaţi de mine“. Expresia crudă a unei suferinţe prelungite ce nu părea a avea vreun sens, dar nici nu îşi găsea o consolare. Să înţelegem că cei şapte ani de acasă presupun, mai nou, şi un aport material considerabil? Mai mult – că tehnologia este un criteriu de selecţie în apartenenţa la viaţa socială? Nu ne putem imagina copiii fără această tehnologie, dar este importantă semnificaţia ei. Dacă efectele ei vor produce înstrăinare şi alienare, atunci beneficiile vor deveni nesemnificative.

Şi dacă – aşa cum spuneam mai sus – avem copii din ce în ce mai inteligenţi, pot afirma, prin prisma experienţei mele clinice, că avem copii din ce în ce mai fragili emoţional şi părinţi din ce în ce mai speriaţi. Un rol important în apariţia acestei fragilităţi îl constituie confuzia copilului. Exigenţele realităţii pretind multe sacrificii din partea părinţilor şi în acest vîrtej este prins şi copilul. Ceea ce nu înţeleg însă părinţii este faptul că, fără a pune la îndoială realitatea şi cerinţele ei, este nevoie ca ea să fie mereu transparentă copilului. Nu realitatea este cea care produce confuzie, ci lipsa de disponibilitate a părinţilor de a prezenta copiilor această realitate şi de a accepta trăirile lor faţă de ea. „Nu este niciodată prea devreme să le spunem copiilor adevărul“ afirma psihanalista Françoise Dolto, şi acest lucru înseamnă că le putem explica copiilor de ce îi ducem atît de devreme la grădiniţă, de ce stau acolo atît de mult timp, de ce stau mult la bunica sau cu bona, de ce părinţii lucrează atît de mult şi mai ales le putem spune ce simţim cu privire la asta şi le oferim astfel şi lor ocazia să exprime ceea ce simt. Absenţa schimbului emoţional creează premisele unei suferinţe care se va accentua cu timpul, luînd forme din ce în ce mai derapante.

Şi ceea ce e şi mai îngrijorător – chiar şi în instituţiile educative (creşe, grădiniţe) care nu pot funcţiona decît prin asumarea unei disponibilităţi afective din partea cadrelor didactice – este faptul că legăturile sînt din ce în ce mai formale şi mai robotice, bazîndu-se pe o autoritate excesivă şi pe o selecţie naturală (cei mai slabi vor renunţa şi vor pleca, dacă nu se acomodează). Cuvinte precum răsfăţat, obraznic, impertinent sînt adresate copiilor cu vîrste din ce în ce mai mici, fără a se lua în seamă suferinţa lor şi semnificaţia acesteia.

Copiii petrec astfel mult timp într-un spaţiu golit de afecţiune şi învaţă că, şi dacă exprimă ceea ce simt, nu vor fi luaţi în seamă. Copiii sînt pregătiţi pentru şcoală încă de la 5 ani, dacă măsuram dezvoltarea lor intelectuală, dar mulţi dintre ei nu sînt pregătiţi nici la 7 ani, dacă măsuram dezvoltarea lor emoţională. Şi acest lucru se întîmplă şi pentru că instituţiile educaţionale se încăpăţînează să păstreze stereotipii şi să nu ţină cont de nevoile în continuă schimbare ale copiilor preşcolari. O mămică îmi spunea derutată că băiatul ei este învăţat la grupa mică de la grădiniţă să numere de la 1 la 5, dar că el ştie deja să numere mult mai departe, şi în română, şi în engleză, şi ştie şi să facă socoteli. O altă mămică mă întreba ce să facă întrucît copilul ei i-a cerut să-l ia de la grădiniţă şi să-l ducă la o şcoală unde să înveţe şi el ceva ce nu ştie încă.

Aş vrea să închei referindu-mă la faptul că cei şapte ani de acasă sînt asociaţi bazei unei educaţii pentru că ei ar trebui să producă un model stabil de relaţie şi de siguranţă, iar această relaţie să fie mediată prin cuvinte. Am pierdut cu toţii aceste cuvinte, lipsesc din obişnuinţa noastră în a cerceta ce ni se întîmplă şi ce se întîmplă cu copilul. Părinţii preferă pedeapsa, tăcerea, oprobriul, reproşul sau orice altceva, mai puţin cuvintele. Cînd le recomand părinţilor să le vorbească acestor copii şi să îi invite şi pe ei să vorbească despre ceea ce s-a întîmplat, aceştia sînt foarte surprinşi. Dar efectul cuvintelor este neîntîrziat şi produce o reacţie imediată a copilului. Pentru că dacă ne gîndim la o semnificaţie a celor şapte ani de acasă, aceasta constă în a-l învăţa pe copil să creeze legături.

Cristina Călărăşanu este psiholog/psihopedagog specializat în terapie familială psihanalitică, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie.