Improvizaţii pe o lege confuză

Dincolo de discuţia despre utilitatea sau moralitatea predării religiei în şcolile publice, dincolo de nuanţele conflictului religie-ştiinţă pe tema apariţiei universului, dincolo de realitatea discriminării religioase inerente înscrierii automate la orele de religie, avem în primul rînd un cadru legislativ abuziv şi neclar. Şi de aici pornesc toate problemele.

Disciplina şcolară religie a apărut în 1995, în prima Lege a Învăţămîntului de după Revoluţie, după nenumărate lupte politice care au culminat cu o reclamaţie de neconstituţionalitate semnată de un grup de parlamentari de stînga. Religia în confesiune proprie era obligatorie la ciclul primar, opţională la cel gimnazial şi facultativă la liceu (liceul organiza cursul dacă existau cereri).

În 2001, însă, printr-un ordin al ministrului Educaţiei de atunci (şi de acum), Ecaterina Andronescu, ora de religie a devenit „opţional obligatoriu“ la toate nivelurile, ceea ce însemna că materia trebuia aleasă dintr-un grup de opţionale, nespecificate. În teorie, ca să nu facă religie, elevii trebuiau să o înlocuiască cu alt opţional. În practică, puţine şcoli îşi permiteau să creeze şi să ofere alte opţionale, aşa că elevii trebuia să urmeze cursul de religie confesională.

Ordinul ministrului a restrîns ilegal un drept din Legea Învăţămîntului, care spunea că religia e facultativă, şi a încălcat decizia Curţii Constituţionale din 1995 care spunea: „Religia nu trebuie înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constînd numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt“. Situaţia a fost perpetuată şi de următorii miniştri şi poziţia educaţiei religioase s-a consolidat: au apărut mai multe şcoli de specialitate, manuale alternative, profesori de religie pregătiţi anume.

Azi, profesorii de religie reprezintă peste 4% din corpul didactic din învăţămîntul preuniversitar. Mulţi sînt diriginţi, unii sînt conducători de catedră (au în subordine profesori de socio-umane), unii sînt în conducerea şcolilor şi a inspectoratelor judeţene. Mulţi dintre profesorii bărbaţi, mai ales în mediul rural, sînt şi preoţii localităţii. Multe dintre profesoare sînt soţii de preot.

Organizaţia pentru drepturile omului Liga Pro Europa a publicat, în 2007, un studiu care a analizat conţinutul orelor de religie şi al manualelor, atitudinea profesorilor şi a elevilor. Rezultatele arată că „manualele de religie utilizate la ora actuală în şcolile publice sînt aproape în totalitate manuale confesionale“, „programele şcolare urmează şi ele modelul confesional“, iar unele manuale „prezintă păcatul, şi consecinţa acestuia, pedeapsa, într-o cheie excesiv de crudă şi morbidă pentru vîrsta copiilor cărora li se adresează“.

Elevilor de clasa a III-a li se cere, de exemplu, să povestească un moment din viaţa lor în care cred că au fost pedepsiţi de Dumnezeu pentru o greşeală. Celor de clasa I li se arată într-o serie de imagini că cei care nu se închină cînd trec prin faţa bisericii sînt călcaţi de maşină. La clasa a V-a şi a VII-a li se prezintă abordarea biblică a facerii lumii şi li se spune să nu citească din „cărţile ereticilor“. Teoriile ştiinţifice sînt explicit catalogate drept invalide şi derizorii. Toate acestea sînt şi azi în manuale – toate aceste exemple sînt luate din manualele şi caietele de religie ortodoxă ale Editurii Sf. Mina, cele mai folosite.

Un singur lucru s-a schimbat, la protestul mai multor organizaţii: a fost eliminat un capitol dintr-un manual de clasa a XI-a, care jignea cultele protestante şi le acuza de prozelitism.

Obligativitatea religiei e relativă cînd eşti de altă confesiune decît cea majoritară. În unele şcoli se organizează ore pentru alte confesiuni doar dacă există o masă critică de elevi şi un profesor acreditat. Uneori, aceste ore se fac la cererea părinţilor, alteori, la iniţiativa conducerii şcolii sau la cererea cultului. În alte cazuri, elevii aduc doar o adeverinţă de la îndrumătorul lor religios, iar notele sînt trecute în catalog de profesorul ortodox sau de diriginte. Dacă nu există în zona respectivă lăcaş de cult, copilul fie alege să vină la orele disponibile, fie renunţă complet. Legea nu specifică.

Şi unde nu e regulă, e loc de abuzuri. Raportul Ligii Pro Europa enumeră cîteva cazuri de discriminare care au dus la luări de poziţii publice ale cultelor neortodoxe, care s-au plîns la Ministerul Educaţiei că inspectorate şcolare judeţene din zone cu populaţie religioasă diversă şi numeroasă au refuzat să organizeze cursuri în confesiunile respective sau să scoată la concurs posturi de profesori de religie neortodoxă. Ministerul a justificat situaţia făcînd referire la o adresă a ministrului Mihail Hărdău din 2005, care lăsa la latitudinea Inspectoratelor Judeţene să aprobe ore pentru grupe de minimum zece elevi: „Ministerul Educaţiei a oferit elevilor aflaţi în număr mic în şcoli posibilitatea să studieze disciplina religie fie în şcoală, fie în spaţii puse la dispoziţie de culte“.

În 2010, odată cu intrarea în dezbatere publică a noului proiect de Lege a Educaţiei, situaţia părea să se schimbe. Ministrul Educaţiei de atunci, Daniel Funeriu, era educat în Franţa, o ţară laică în al cărei sistem de învăţămînt este interzisă orice formă de educaţie religioasă, şi deschisese discuţia despre predarea religiei în şcoli încă dinainte de fi ministru. În septembrie 2009 făcea pe blogul personal o analiză a problemei – modelele europene vs cel românesc (menţionează sistemul laic franţuzesc; predarea istoriei religiei în Germania – tot o dovadă a influenţei Bisericii asupra statului, spune el; modelul polonez similar celui românesc), cultură generală vs îndoctrinare, „curriculum bazat pe competenţe“ vs revelaţie spirituală.

„Eu nu am o opinie definitivă pe această temă“, scria Funeriu. „Pentru a mă pronunţa am nevoie de o înţelegere mai profundă şi sistematică a relaţiei românilor cu religia. Se poate astăzi discuta deschis, liniştit, raţional şi cu respect reciproc despre acest subiect?“ Spunea şi că nu e de acord cu soluţia găsită de sistemul de educaţie românesc, a obligativităţii, pentru că „duce, inevitabil, la o formă de stigmatizare“, şi că presiunile asupra politicienilor sînt foarte mari: „În gîndirea comună, un om politic care nu este apropiat de Biserică este un om politic fără şanse“.

Propunerea de lege a reflectat dilemele pe care le avea Funeriu şi a fost primită ca o invitaţie la dialog de asociaţiile seculare, care promovează separaţia dintre Stat şi Biserică: religia confesională rămînea în trunchiul comun de materii, adică disponibilă la toate nivelurile, dar putea fi înlocuită, la cererea părinţilor, cu istoria religiilor. Proiectul mai spunea şi că elevul care a împlinit 16 ani are dreptul să ceară scutirea de la religie fără acordul părinţilor, pentru a respecta Legea Cultelor, care spune că îţi poţi schimba religia de la 16 ani.

La Camera Deputaţilor, Adriana Săftoiu, fost deputat PNL, a fost printre puţinii care s-au opus păstrării religiei în trunchiul comun de materii. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, care au participat la şedinţele în care s-a vorbit despre predarea religiei, „erau zid“ – mi-a declarat Săftoiu – „şi noi, cei care voiam să argumentăm, eram priviţi ca nişte anticrişti“. Mai tîrziu, la dezbaterea în plen, deputatul Marius Spînu, de la PDL, a susţinut ca religia să se facă la cerere şi spune că ar fi fost mai bine să se predea numai istoria religiilor, pentru că „liberul arbitru nu poate exista dacă nu ştii ce alegi“. Au fost mai mulţi colegi din grupul parlamentar democrat-liberal care l-au susţinut atunci.

Pe 28 aprilie 2010, patriarhul Daniel a trimis o scrisoare deschisă preşedintelui de atunci al Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, în care solicita eliminarea modificărilor făcute după consultarea cu societatea civilă şi introducerea unei serii de amendamente făcute de Patriarhie. Concret, patriarhul cerea eliminarea celorlalte opţiuni (proiectul cuprindea acum istoria religiilor, istoria culturii şi artelor sau alte cursuri utile în formarea comportamentului etic şi social) pentru că „scade importanţa orei de religie între celelalte discipline şcolare şi poate genera forme de abuz, oferind directorilor unităţilor şcolare posibilitatea de a completa norma didactică, acolo unde este cazul, prin retragerea elevilor de la ora de religie“.

Patriarhul mai cerea ceva: în noua sa formă, proiectul elimina obligaţia ca profesorii de religie să fie validaţi de cultele religioase de care aparţineau. Patriarhul a cerut reintroducerea acestei aprobări pentru că altfel se „restrînge posibilitatea cultelor de a-şi elabora programele pentru disciplina religie“ – adică de a putea decide asupra materiei şi a metodologiei de predare. Mai mult de atît însă, ar fi însemnat ca profesorii de religie să fie independenţi de culte.

După scrisoarea patriarhului, din lege au dispărut toate schimbările aduse la consultare şi în comisiile parlamentare, de parcă nici nu se întîmplaseră. Religia a rămas în trunchiul comun de materii, obligatorie şi cu scutire la cerere. Elevul trebuia să aibă 18 ani ca să poată cere scutirea singur – Legea Cultelor îl lăsa să-şi schimbe religia la 16 ani, dar nu putea să renunţe de orele de religie pînă la 18. Celelalte opţionale au dispărut. Profesorii au rămas legaţi de bunăvoinţa cultului lor. Pînă şi specificaţia „în confesiunea proprie“ a dispărut – elevii ar fi urmat să participe la orele de religie ortodoxă fără ca şcoala să mai aibă responsabilitatea de a organiza cursuri şi pentru confesiunile minoritare.

În final, la insistenţele seculariştilor, a fost reintrodusă menţiunea „în confesiunea proprie“, care, dacă ar fi fost omisă, ar fi putut aduce acuzaţii de neconstituţionalitate. Legea a trecut însă aproape integral în forma dorită de Patriarhie. Spînu îşi aminteşte că toţi colegii de partid pe care credea că îi convinsese s-au răzgîndit. E un fel de simţ al conservării preventiv – spune el – „99% din cei care au votat s-au gîndit la influenţarea electoratului prin preoţi“.

Astfel, în Legea Educaţiei Naţionale care a intrat în vigoare la începutul lui 2011, religia este materie obligatorie, la care elevul este înscris automat, de la care nu se poate retrage decît dacă e major sau dacă părinţii doresc acest lucru.

Anul 2012 a însemnat reîntoarcerea în fotoliul de ministru al Educaţiei a Ecaterinei Andronescu, cea care a făcut posibilă obligativitatea religiei în şcoli şi a redeschis dezbaterea publică. Totul a început cu o scrisoare deschisă a ASUR, semnată şi de alte ONG-uri, care cerea rescrierea manualelor de religie pentru a reflecta valori moderne – toleranţă, incluziune, nediscriminare – şi pentru a nu transmite informaţii care contrazic teoriile ştiinţifice. La cîteva zile după scrisoare, ministrul s-a întîlnit cu patriarhul Daniel – ţinînd însă să precizeze: „acest lucru nefiind un rezultat al iniţiativei pe care a luat-o o organizaţie care spune pur şi simplu ce crede“.

Şi problema porneşte de la Legea Educaţiei. E limpede că atunci cînd a fost făcută, nu a ţinut cont de interesele unui grup semnificativ – 14% din populaţia ţării nu este ortodoxă, conform Recensămîntului din 2011. E de asemenea limpede că implementarea ei este confuză şi e la latitudinea conducerilor inspectoratelor şi a şcolilor şi că standardele de calitate aplicate programei şi predării religiei sînt diferite de cele ale celorlalte materii. Din cauza asta, Legea Învăţămîntului este o sursă de probleme, în loc să fie un reper.

Aceasta este o formă scurtată şi adusă la zi a unui articol al aceluiaşi autor - "Lecţia de religie" din numărul 7.2 al trimestrialului independent Decât o revistă. Georgiana Ilie este editor asociat la această publicaţie.

Foto: Cristian Banica