ce-i învăţăm pe copii despre dumnezeu?

Elevilor de clasa a III-a li se cere, de exemplu, să povestească un moment din viaţa lor în care cred că au fost pedepsiţi de Dumnezeu pentru o greşeală. Celor de clasa I li se arată într-o serie de imagini că cei care nu se închină cînd trec prin faţa bisericii sînt călcaţi de maşină.

"Încerc să îi atrag pe copii să fie buni ortodocşi. Le spun că e bine să nu treacă o zi fără să faci o faptă bună – pe măsura puterii tale. Faptă bună înseamnă să o ajuţi pe mama, să duci farfuria după ce mănînci, să îţi faci şi tu o dată pe săptămînă patul sau să îi zici mamei că o iubeşti. Şi o rugăciune."

Orele de religie nu au constat nici o secundă într-o lecţie de îndoctrinare sau spălare de creier, înţeleg asta acum şi am înţeles-o şi atunci. Erau singurul moment în care mă relaxam, în care simţeam că învăţ ceva util şi singurul moment în care puteam să uit de problemele de acasă.

"Dacă în şcoala primară lecţiile din manual ne ajută să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu ca fundament al desăvîrşirii umane, ca şi formarea de virtuţi morale şi creştine, în clasele gimnaziale se consolidează aceste cunoştinţe cu mai multe exemple din Sfînta Scriptură."

Pentru mine, religia, la început, a fost un basm. Bunicul meu, învăţător într-o comună transilvană, aproape în întregime de religie reformată (calvinistă) era şi cantorul bisericii (cînta la orgă) şi ţinea, din cînd în cînd, şi locul preotului, cînd acesta lipsea. Iar nouă, nepoţilor, ne povestea în fiecare seară cîte un episod din Biblie.

"Ce s-ar întîmpla dacă la şcoală ar veni nişte profesori de la Apple care i-ar învăţa pe copii că Apple este singurul telefon bun, care i-ar învăţa doar cum funcţionează el şi le-ar povesti ce nasoale sînt celelalte telefoane? Cam care ar fi reacţia societăţii şi toate astea pe banii Ministerului Educaţiei, nu pe banii Apple."

Nu trebuie să fii jurist ca să înţelegi, la o simplă analiză atentă, că legislaţia care reglementează predarea religiei ca disciplină de studiu în şcolile de stat din România suferă de profunde şi dureroase vicii: este contradictorie în sine şi antieuropeană, fixînd orei de religie un cadru confesionalist şi discriminatoriu.

Întîmplarea a făcut să asist cu cîţiva ani în urmă la o oră de religie, la una din primele clase de liceu, a IX-a sau a X-a. A început cu „Tatăl nostru“. În picioare, elevii şi profesorul recitau rugăciunea, pe fundalul comenzilor, al loviturilor de minge şi al veseliei din curtea interioară, unde se desfăşura ora de educaţie fizică.

N-am înţeles niciodată care sînt diferenţele între un elev care are media 7 la religie şi unul care are 10. E unul mai credincios decît celălalt, se duce mai des la Biserică, ştie mai multe despre Sfintele Taine sau absentează mai puţin?

Am 18 ani. Am auzit poveşti despre vremurile în care religia era interzisă în şcoli. Mi-au spus ai mei că ei L-au cunoscut pe Dumnezeu din rugăciunile bătrînilor, din icoanele pe care ei le ştergeau de praf în fiecare zi şi în faţa cărora îngenuncheau. Ei, bătrînii, nu credeau în altcineva, nu le era frică să-L iubească pe Dumnezeu.