Religia te face om atunci cînd societatea dă greş
Prieteni, distracţie, aplicaţii non-stop în căutarea unui job, nopţi pierdute în oraş şi multe filme şi muzică bună. Aceasta este viaţa mea! După cum vă puteţi da seama, nu sînt părinte, nici profesor şi aţi putea spune că nu am nici o treabă cu educaţia religioasă din şcoli, ba chiar aţi putea spune că este un subiect care nu mă priveşte din absolut nici un punct de vedere. Ei bine, nu sînt cea mai pioasă credincioasă, nici cea mai fidelă clientă a bisericii şi în nici un caz nu mă simt în măsură să dau vreun sfat în legătura cu religiozitatea mai profundă sau mai superficială a nimănui. Pot doar să-mi spun povestea şi opinia în legătura cu opţiunea de a păstra sau nu religia ca materie obligatorie în şcoli. Şi toate acestea din perspectiva cuiva care a terminat şcoala generală acum zece ani şi care a trecut prin 12 ani de religie obligatorie. Dacă în momentul de faţă am terminat două facultăţi şi un master, dacă am reuşit să trec peste moartea mamei mele cînd aveam doar 18 ani şi peste faptul că tatăl meu ne-a părăsit cînd încă nu apucasem să rostesc primele cuvinte, dacă ştiu să apreciez o carte şi o piesă bună de teatru, să spun o rugăciune seara înainte de culcare, să ofer scaunul în autobuz unei bătrînici, vă spun că toate acestea se datorează în primul şi în primul rînd religiei studiate în cei mai vulnerabili şi confuzi ani din viaţă şi, nu în ultimul rînd, profesorului de religie.
Orele de religie nu au constat nici o secundă într-o lecţie de îndoctrinare sau spălare de creier, înţeleg asta acum şi am înţeles-o şi atunci. Erau singurul moment în care mă relaxam, în care simţeam că învăţ ceva util şi singurul moment în care puteam să uit de problemele de acasă. Domnul profesor nu era doar dascălul nostru, nu era doar sfătuitorul nostru, nu era doar persoana care ne mustra, era mai mult decît atît. Era prietenul, confidentul, era o persoană pe care o admiram, o respectam şi ale cărui sfaturi le urmam cu sfinţenie. Era persoana de care eram sigură că nu mă judecă, orice i-aş zice, care ştiam că mă ajuta oricînd fără nici o urmă de egoism sau interes ascuns, dascălul care m-a făcut să înţeleg că oamenii sînt vulnerabili, şi asta nu e o ruşine.
Acum am 25 de ani, s-au petrecut foarte multe schimbări în viaţa mea, foarte multe evenimente, unele mai fericite şi mai norocoase, altele mai puţin. În decursul anilor, am avut zeci de profesori, unii mai pregătiţi şi mai profesionişti decît alţii, mai morali sau mai lipsiţi de scrupule, oricum de foarte puţini îmi amintesc şi cu şi mai puţini păstrez legătura. Singurul al cărui număr de telefon îl mai păstrez, singurul pe care îl mai vizitez din cînd în cînd la şcoală este doar domnul profesor de religie.
Acest articol nu este o pledoarie în favoarea religiei, nu este o lecţie de morală şi în nici un caz nu este o poveste dramatică. Este doar povestea unei experienţe pe care am simţit nevoia să o împărtăşesc în ideea că poate părinţii se vor gîndi de două ori atunci cînd spun că nu e nevoie de religie în şcoli şi că obligativitatea ei îngrădeşte liberul arbitru. Eu aş vrea să spun că tocmai lipsa religiei din şcoli îngrădeşte liberul arbitru. Datorită faptului că am avut şansa să aflu cine au fost Buddha, Mohamed, Brahman şi alte divinităţi, sînt acum capabilă să înţeleg şi să accept în jurul meu prieteni de toate religiile sau chiar oameni fără nici o convingere sau crez.
