Vorbind decent despre Dumnezeu şi copii
- argument -
După anunţul din revistă că urmează această temă, am primit o mulţime de reacţii din partea cititorilor. Semn că este o problemă care îi frămîntă. Şi nu doar că au fost multe reacţii, ci şi de o decenţă liniştitoare. Dumnezeu este o temă importantă, educaţia copiilor este altă temă importantă. Cînd le amesteci, rezultă de multe ori ceva exploziv. Oamenii se simt lesne furaţi, excluşi, înşelaţi, nedreptăţiţi de cealaltă tabără. Cum să-i creşti pe copii fără Dumnezeu? De ce să lăsăm Biserica să ne spele copiii pe creier? Spiritele se aprind.
Nu şi spiritele de la Dilema veche. Veţi găsi în paginile care urmează cîteva intervenţii de la oameni diverşi, dar cu toţii decenţi. Am fi putut gîndi altfel această temă, am fi putut căuta exemple extreme. Am ocolit aşa ceva, în mod special. Deşi diverse, deşi contradictorii, opiniile pe care le veţi citi rămîn mereu în marja decenţei: oameni care s-au gîndit la tema asta, s-au minunat şi au găsit răspunsuri. Contradictorii.
Două doamne profesoare de religie ne spun experienţele lor practice din lucrul cu copiii. Un domn profesor de religie ia distanţă faţă de poziţia oficială a Bisericii şi militează pentru un conţinut secular neutru al orelor de religie. Toma Pătraşcu crede că asistăm la o subordonare de facto a sistemului de educaţie de către Biserica Ortodoxă, care foloseşte bani publici pentru a-şi construi clientela de mîine. Dacă Apple ar face aşa ceva, am fi ultragiaţi, zice Pătraşcu. Vocile pro-Biserică nu pun problema în termeni comerciali, ci educaţionali. Biserica te face om cînd societatea eşuează – afirmă cititoarea noastră Alexandra Vrânceanu, care ne şi spune propria poveste a modului în care ora de religie a ajutat-o să treacă peste multele probleme ale unei vieţi încă tinere. Ora de religie, sau domnul profesor de religie prin harul său de educator?
De mai multe ori, pe parcursul acestor articole, apare în diferite forme această idee: cît de importanţi au devenit profesorii de religie în viaţa viitorilor cetăţeni ai României. Adevărul e că nu ştim mare lucru despre profesorii de religie. Doar că trebuie să aibă o aprobare din partea Bisericii, deci sînt educatori publici, dar şi misionari?
Cele două doamne profesoare de religie pe care Andrada Văsîi le-a intervievat par a fi dedicate muncii lor. Avem şi două voci de profesori critici faţă de modul în care este predată religia. Şi, pînă la urmă, avem experienţa personală a lui Toma Pătraşcu: şi-a retras copilul de la ora de religie, a fost uşor să facă asta. Dar a fost şi singurul părinte care a mers pînă la capăt, alţii doar s-au interesat de posibilitate. Pînă la urmă, lăsăm pe umerii profesorilor de religie o povară de care sîntem bucuroşi să scăpăm. Eu îi pun pîine pe masă şi îi plătesc lecţii de engleză, despre Dumnezeu şi morală să-l înveţe ăia de la şcoală că d-asta îi plătesc – asta pare a fi noua logică. Doar că de acolo poate să iasă un om întreg, cu sau fără Dumnezeu în suflet, sau poate să iasă un bigot intolerant – şi dumneavoastră, ca părinţi, s-ar putea să nu simţiţi la timp diferenţa.
Tema se încheie cu un articol emoţionant al Dianei Trăncuţă. Are 18 ani şi l-a găsit pe Dumnezeu. Dar nu la şcoală, acolo doar l-a tipărit pe coli, de pe Wikipedia.
