„Probabil că ne-am pierde identitatea, precum Occidentul“

- interviu cu Dana ŞTEFAN, profesoară de religie în oraşul Cîmpina -

Ce învaţă copiii la ora de religie? Cum este un bun ortodox, sau despre religie în general?

Ţinînd cont de particularităţile vîrstei, programa la disciplina religie este adecvată pentru fiecare ciclu în parte (primar, gimnazial, liceal). Astfel, dacă în şcoala primară lecţiile din manual ne ajută să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu ca fundament al desăvîrşirii umane, ca şi formarea de virtuţi morale şi creştine (acum este momentul cînd i se poate structura copilului cît de cît raţional ideea de divinitate, ca izvor a toate existente), în clasele gimnaziale se consolidează aceste cunoştinţe cu mai multe exemple din Sfînta Scriptură, educîndu-se astfel atitudini de acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de alte credinţe şi convingeri. Dacă ne referim la liceu, lucrurile aici sînt mai complexe. Vorbim, aşadar, de mari scriitori şi poeţi români creştini, folclor şi literatură religioasă, cronicari, aducem în atenţie cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice în cadrul diferitelor grupuri (alcool, droguri, prostituţie, care este poziţia Bisericii faţă de avort ş.a.m.d).

Cît de receptivi sînt copiii la ora de religie? Întîmpinaţi dificultăţi/preconcepţii în modul în care aceştia reacţionează la informaţiile primite?

Deoarece fac parte din categoria celor care predau de la grupa pregătitoare pînă în clasa a XII-a, am remarcat cît este de importantă vîrsta „materiei prime“, ca să zic aşa, cît este de pur şi de nepervertit sufletul lor. Întotdeauna cei mai mici sînt mai deschişi, sînt avizi de poveşti, de jocuri; copiii gîndesc altfel decît adolescenţii şi decît adulţii, văd lumea din unghiuri diferite, percep altfel originea şi finalitatea existenţei. Copilul trăieşte misterele, supranaturalul, sufletul său este ca un lut pe care părintele, pedagogul îl modelează. De aceea, responsabilitatea care cade în mîinile noastre este imensă. La cei mici, orele se desfăşoară sub imperiul bucuriei, al jocului, al inocenţei. Abia prin clasa a VIII-a întrebările vin cascadă, mulţi caută tot felul de argumente pe Internet, discutăm despre descoperiri ale ştiinţei, au loc nenumărate dezbateri care se întind pe tot parcursul anilor de liceu.

Care este relaţia cu părinţii acestora? Se implică, încearcă să afle despre procesul educaţional care îi vizează pe copiii lor, în materie de religie?

Primii ani ai copilului sînt deosebit de importanţi pentru dezvoltarea ulterioară în ceea ce priveşte latura moral-religioasă. Cu cît sînt mai mici, cu atît părinţii sînt mai preocupaţi de copiii lor. Din fericire, eu am avut parte (şi am în continuare) de cei mai buni părinţi care s-au implicat în toate activităţile desfăşurate în cadrul orei de religie (serbări de Crăciun şi de Paşti, expoziţii tematice, spectacol de Dragobete, spectacole în scop caritabil etc.), iar lucrul acesta s-a întîmplat, de cele mai multe ori, fără să-i rog.

Legea Educaţiei stipulează chiar obligativitatea predării religiei pe întreg parcursul învăţămîntului preuniversitar. Cu toate acestea, sînt voci care pledează pentru păstrarea unui caracter complet laic al educaţiei publice.  Ce părere aveţi despre această atitudine?

Să mă refer la atitudinea politicienilor cărora oricum le este teamă să se angajeze serios în problemele societăţii româneşti, darămite în a lua decizii în ceea ce priveşte predarea religiei în şcoli, sau la aceste asociaţii civice care, din cînd în cînd, mai răbufnesc supărate din te miri ce motiv (că icoanele îi deranjează pe cei de alte confesiuni, pe atei în general, în procesul de învăţămînt)? Nu vreau să intru în polemică cu nimeni, dar cred că nu acesta este un motiv care să-l lezeze pe elev, să nu poată învăţa. Este bine ca educaţia religioasă să se fundamenteze pe principiul respectării valorilor fundamentale ale omului – respectarea drepturilor individuale, cultivarea toleranţei, libertatea religioasă şi de conştiinţă, dreptul fiecăruia de a crede sau nu, de a adera la o credinţă religioasă sau chiar de a-şi schimba convingerile religioase. Dar mi se pare că, pentru aceste asociaţii, să fii liber este o a unsprezecea poruncă, invocată de mulţi, din perspective diferite.

Religia este materie din trunchiul comun. Cu toate acestea, există posibilitatea de a nu alege această materie. Aţi avut cazuri de elevi care nu au dorit să participe?

Elevii care sînt de alte confesiuni nu participă, de regulă, la ore, deşi există nenumărate cazuri cînd doresc să rămînă şi acceptă chiar notarea în catalog, cînd ar putea, de pildă, să meargă la biblioteca şcolii să studieze altceva. Şi, ca o paranteză, colindele cu ocazia Naşterii Domnului sînt cîntate de către grupuri de colindători din care fac parte elevi de diferite confesiuni, semn că Dumnezeu este Acelaşi pentru toţi. Un Dumnezeu al bucuriei şi al nădejdii.

Din experienţa de pînă acum cam cît de multe informaţii au ei în momentul în care intră prima dată la ora dvs. de curs?

Răspunsul la această întrebare se leagă, cumva, de ideea anterioară. Elevii care împărtăşesc alte opinii, alte convingeri, vin de acasă, din familie, cu un bagaj de cunoştinţe religioase destul de temeinic, semn că acolo, în interiorul lor, Dumnezeu este pe buze, încă din fragedă pruncie. Lucrul acesta, din păcate, nu l-am simţit foarte tare la copiii care provin din familiile de religie creştin-ortodoxă.

Cum vedeţi sistemul educaţional optim în acest domeniu?

Una din verigile slabe pe care le observ cu amărăciune, an de an, este că nu avem manuale pe care Ministerul Educaţiei să le ofere gratuit, ca la toate celelalte materii. În fiecare an „cerşim“ cîţiva lei de la elevi pentru a putea procura măcar auxiliarele, care sînt atît de uzuale. Deşi au trecut 23 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, Biserica nu a semnat un Protocol cu statul în acest sens (Editura Sf. Mina de la Iaşi ar putea tipări manualele – cel puţin pînă la această oră ei sînt cei mai apropiaţi de programă – la care ar mai trebui umblat). Pe de altă parte, însă, cred că Biserica ar trebui să se implice în mai multe proiecte care să-i atragă pe copii, pe adolescenţi, pe tineri în general. Ca o concluzie, îndepărtarea religiei din societate nu este necesară şi n-ar fi nici uşoară, dacă cineva ar urmări acest lucru. Este greu de crezut că am mai putea fiinţa ca popor creştin, probabil că ne-am pierde identitatea, precum Occidentul. 

a consemnat Andrada VĂSÎI 

Foto: V. Dorolţi