Nu eliminarea, ci modificarea în sensul unui format laic - o privire critică din partea unui profesor de religie

Nu trebuie să fii jurist ca să înţelegi, la o simplă analiză atentă, că legislaţia care reglementează predarea religiei ca disciplină de studiu în şcolile de stat din România suferă de profunde şi dureroase vicii: este contradictorie în sine şi antieuropeană, fixînd orei de religie un cadru confesionalist şi discriminatoriu.

Textul alineatului 1 al articolului 18 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 nu lasă loc altei interpretări: „Planurile-cadru ale învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun (i.e., disciplină de studiu obligatorie, n.m., G.M.). Elevilor aparţinînd cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii (s.m., G.M.)“.

Aşa cum se poate lesne observa, acest text legiferează o confuzie nepermisă: aceea dintre învăţămîntul laic şi cel confesional. Afirmînd că elevii participă la ora de religie în şcolile publice „conform confesiunii proprii“, alineatul citat atribuie în mod explicit acestei ore – care se desfăşoară, aşadar, în cadrul învăţămîntului laic, sub toate formele lui – un statut strict confesionalizat. Spaţiul (şi timpul unei ore a) învăţămîntului public devine, conform acestei legi, unul în care religia ar trebui predată în mod diferenţiat elevilor împărţiţi după confesiuni. Implicit, conţinutului orei de religie i se anulează orice posibilă echidistanţă confesională, orice intenţie de generalitate şi deci de ştiinţificitate, calităţi indispensabile unei discipline predate în învăţămîntul laic; această oră de curs este aruncată, astfel, direct în arena diferenţelor (şi diferendelor) interconfesionale.

Ne aflăm, cu alte cuvinte, în situaţia în care însăşi Legea organică a învăţămîntului românesc aduce atingere gravă unuia dintre principiile fundamentale pe care s-a construit, practic, Europa modernă: principiul laicităţii statului (şi, implicit, al învăţămîntului de stat), principiu care impune separarea Bisericii de stat, neutralitatea religioasă şi confesională a instituţiilor statului.

Se cuvine aici o precizare importantă, pentru a elimina riscul unei înţelegeri greşite: „laicitatea“ nu înseamnă nici indiferentism religios, nici ateism militant sau adversitate între domeniul laic şi cel religios, ci doar distincţie ireductibilă şi neamestec reciproc între domeniul secular, aparţinînd cezarului, şi „cele ale lui Dumnezeu“ (cf. Luca 20, 25). Principiul laicităţii este – vreau să spun – întru totul conform cu Evanghelia (vezi şi Ioan 18, 36); aşa încît pledoaria pentru laicitate ne situează nu împotriva, ci în sensul şi în spiritul creştinismului, întrucît laicitatea este o vocaţie patentă a acestuia. Nici Iisus, nici apostolii Săi nu au folosit metoda anexării invazive a instituţiilor publice (inclusiv a şcolilor) pentru a-şi preda învăţăturile. Prin urmare, aş îndrăzni să spun că această confesionalizare a orei de religie prezente în spaţiul public al învăţămîntului preuniversitar aduce deservicii Bisericii Ortodoxe înseşi, reiterînd greşeala – din păcate cu o prea îndelungată carieră istorică începînd de la Constantin cel Mare – imixtiunii dintre domeniul laic şi cel religios, dintre spaţiul public şi cel privat. Nu vreau să intru aici într-o analiză teologică minuţioasă, dar trebuie să ne amintim că instituţionalizarea învăţăturilor lui Hristos – adresate întotdeauna numai unor persoane şi comunităţi private, care decid mai întîi în mod liber să-L asculte şi, eventual, să-L urmeze – în forma unei religii ad usum populi, transformarea Bisericii într-o instituţie de putere şi totodată de utilitate publică au dus, în timp, la erodarea creştinismului, nicidecum la întărirea lui. Or, ce este această amestecare a laicului cu religiosul, a publicului cu privatul, în perimetrul unei ore a învăţămîntului laic altceva decît o nouă formă de instituţionalizare a creştinismului?

Revenind la articolul 18, alineatul 2 încearcă să salveze – însă cu preţul unei grave erori logice şi juridice care face întregul articol nul de drept – ceea ce anulează alineatul precedent, şi anume libertatea de opţiune (a)religioasă a elevilor. Precis, textul spune că „la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie“. Se ajunge astfel într-o contradicţie explicită cu alin. 1, în care religia era declarată „parte a trunchiului comun“, adică disciplină obligatorie. Ne găsim în situaţia – inconsistentă logic şi juridic – în care consecinţa de facto a prevederii de la alin. 2 poate desfiinţa statutul de jure al orei de religie, stipulat la alin. 1: în cazul – deloc exclus, dat fiind faptul că pentru depunerea şi aprobarea cererilor nu se impune nici o motivare sau restricţie – în care toţi părinţii/tutorii/elevii ar depune cerere de retragere, ora de religie ar dispărea, literalmente, din orar şi din trunchiul comun.

Însă chiar dacă nu ar conduce, în realitatea de fapt, la consecinţa extremă a dispariţiei orei de religie, aplicarea alin. 2 al art. 18 poate provoca grave disfuncţionalităţi în managementul intern al unităţilor de învăţămînt: direcţiunile acestora nu reuşesc decît cu greu să le ofere elevilor care renunţă la ora de religie – cu atît mai greu cu cît aceştia sînt mai numeroşi şi de la clase diferite – o activitate alternativă care să se desfăşoare în incinta şcolii, activitate care ar trebui să fie tot obligatorie, de vreme ce substituie o oră din trunchiul comun.

Şi atunci ne întrebăm: cum, totuşi, inspectoratele şcolare judeţene au mai titularizat pe catedre, de-a lungul timpului, în baza acestei legi, profesori de religie care pot rămîne oricînd fără ore şi fără catedre?! Ca să nu mai vorbim de situaţia de-a dreptul penibilă în care sînt puşi aceşti profesori ajunşi, de cele mai multe ori, la domnia bunului-plac al elevilor care – numai pentru simplul motiv de a-şi mai decongestiona orarul zilnic – renunţă fără remuşcări şi fără motivaţii serioase la ora de religie.

Situaţia de fapt a predării religiei în şcolile laice este încă şi mai gravă: în temeiul acestui articol de lege antieuropean şi invocînd majoritatea ei confesională în rîndurile populaţiei din România, Biserica Ortodoxă Română a confiscat, practic, mediul laic al învăţămîntului de stat, pentru a face ceea ce ar fi normal doar în cadrul comunităţilor sale parohiale sau, cel mult, al propriilor şcoli de teologie: anume, învăţămînt religios confesional. Desigur, BOR invocă aici majoritatea sa socială în rîndurile populaţiei din România. Însă, chiar admiţînd acest fapt şi trecînd peste problema dacă această „ortodoxie majoritară“ a populaţiei este reală sau mai degrabă una cutumiar asumată, formală în exerciţiu şi simplu declarativă la nivelul angajării, ne putem măcar întreba: invocarea majorităţii confesionale poate să anuleze principiul fundamental al laicităţii statului (şi învăţămîntului de stat)?

Ora de religie în şcolile publice din România a devenit, de facto, o anexă catehetică a ortodoxismului, ceea ce nu face deloc cinste ortodoxiei – proclamate, măcar prin denumire, păstrătoare a rectitudinii închinării şi implicit a învăţăturilor lui Hristos (printre care – ar fi normal, cum am văzut – şi a principiului laicităţii). Şi această anexare se întîmplă în timp ce elevii care aparţin altor confesiuni sînt expediaţi să participe la ora de religie în cadrul propriilor comunităţi confesionale, aşa cum este, de altfel, firesc şi legal pentru un învăţămînt laic. Dar ne putem întreba din nou: de ce nu se aplică această normalitate şi ortodoxismului, mai ales în condiţiile în care aceeaşi Lege a Educaţiei Naţionale prevede, la art. 7 alin. 1, că prozelitismul religios este interzis în şcolile de stat?

În fine, accentul confesionalist-ortodoxist al orei de religie din învăţămîntul public românesc este acutizat de programele şi manualele şcolare care au fost impuse elevilor, la insistenţele şi de către „specialiştii“ Patriarhiei Române şi pe care, din păcate, Ministerul de resort le girează în continuare. Aceste „suporturi de predare“ prezintă religia creştină într-o manieră ermetic închisă confesional, prozelitistă şi cu totul neştiinţifică, de Ev Mediu balcanic, calchiind practic conţinuturile unor programe şi manuale – ele însele anacronice – care încă se mai predau în şcolile teologice ortodoxe din România. Predarea religiei în această manieră şi după asemenea „surse“ nu poate avea – şi nu are în realitate – alt efect asupra elevilor decît îndoctrinarea prost disimulată, suprasaturaţia catehetică şi „dresajul“ ritual.

Există o ieşire din această situaţie? Protestele din ultimul timp, care s-au făcut auzite prin intermediul unor ONG-uri, arată că problema este reală şi că există o reacţie sănătoasă a corpului social. Din păcate, soluţiile propuse sînt fie prea punctuale – accentuînd excesiv rolul decizional al părinţilor asupra orei de religie sau schimbarea (mai degrabă cosmetizarea) unor manuale prea terifiante prin conţinut, fie pleacă de la premisa că, în cazul orei de religie, cea mai bună schimbare este eliminarea.

În ce mă priveşte, afirm că eliminarea orei de religie nu este nicidecum o soluţie; se impune doar modificarea cadrului legislativ şi didactic în care se desfăşoară această oră, în sensul aducerii lui la un format laic. Un enunţ de lege – care ar elimina contradicţia internă a celui actual şi ar integra principiul echidistanţei religioase şi confesionale a învăţămîntului într-un stat laic – ar comunica limpede că participarea elevilor la orele de religie nu este condiţionată de adeziunea lor religioasă, nici nu îşi propune să o determine, dacă ea nu există; că majoritatea sau minoritatea socială a unei confesiuni nu constituie un argument pentru discriminarea elevilor, nici pentru confesionalizarea orei de religie.

Mai mult, văd ca obligatorie şi schimbarea denumirii actuale a acestei ore, o denumire care – prin rezonanţa ei echivocă – contribuie în primul rînd la apariţia unor justificate suspiciuni de prozelitism mascat din partea părinţilor şi elevilor. Un nume ca „ştiinţa religiilor“, de pildă – care aparţine nomenclatorului disciplinelor academice pe plan european şi care declină explicit intenţia de a prezenta religiile într-un mod adaptat învăţămîntului laic – ar fi mult mai potrivit. Programele, metodele şi conţinuturile de predare s-ar adapta, la rîndul lor, acestei noi denumiri, expunînd religiile într-o manieră generală, ştiinţifică, interdisciplinară şi interreligioasă; ele ar da elevilor posibilitatea unui studiu obiectiv, relaxat şi „necolorat“ confesional al religiei.

Gabriel Memelis predă religie la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul“ din Ploieşti.

Foto: V. Dorolţi