Cînd stadionul coboară în stradă - interviu cu Dinu GUŢU, cercetător şi ultras

Publicat în Dilema Veche nr. 459 din 29 noiembrie - 5 decembrie 2012
Cînd stadionul coboară în stradă   interviu cu Dinu GUŢU, cercetător şi ultras jpeg

Îţi ia timp să descoşi lumea ultraşilor, să-i descifrezi ritualurile, crezurile. Dinu Guţu (24 de ani) merge de vreo şase ani la meciurile lui Dinamo. E membru de grup în Peluza „Cătălin Hîldan“. De la o vreme, a început să ţină un jurnal antropologic de teren, care i-a folosit, în 2010, la scrierea licenţei: o lucrare de Ştiinţe Politice, publicată anul acesta sub titlul Revoluţia „ultraşilor“ (Antietatism, violenţă simbolică şi potenţial insurecţional în cadrul fenomenului „Ultras“, Editura Cartier). După protestele din ianuarie, a adăugat un soi de epilog: teoria coborîse în stradă.

„În cărţulia asta eram foarte fericit că pot să contrazic teoria marxistă asupra revoluţiilor, care spunea că vom avea clase aflate în conflict. În rebeliunea politică postmodernă, nu mai există clase, ci doar grupuri cu potenţial violent, adică ultraşii, care – avînd experienţa confruntării cu statul – pot crea violenţe de masă. Iar restul populaţiei coalizează oarecum împotriva jandarmeriei. Mă înşelasem în privinţa teoriei: e mai marxist contextul decît credeam. În momentul de faţă, pe străzile Atenei sînt inclusiv suporteri anarhişti“ – explică Dinu Guţu.

Ultraşii au ceva dintr-un „romantic crew“ – de aici şi iraţionalul lor: „Să păstrezi steagul cu sfinţenie, să faci coregrafii care costă… Pare ceva complet iraţional şi non-utilitarist. Ei sînt nişte idealişti şi luptă pentru conservarea tipului ăsta de libertate“, mai spune Dinu Guţu. Cît e însă de periculos acest idealism, dacă e?

„Nu poţi să-ţi diluezi  identitatea de ultras  mergînd într-un partid“

Ce modelează comportamentul ultraşilor?

E un tip de cultură. E clar: înainte de 1990 n-am avut acest tip de susţinere fanatică şi organizată a unei echipe. Odată cu liberalizarea, am adoptat – inconştient sau nu – modelul latin de susţinere a unei echipe de fotbal, numit Ultras. Modelul anglo-saxon e Hooligans. Aceştia din urmă nu au steaguri de gard, grupurile sînt mai puţin ierarhice şi se bazează pe violenţă fizică. Un grup Ultras, în schimb, e o mulţime mai degrabă isterică, feminină. Adică îşi domină adversarul printr-un spectacol simbolic: o coregrafie, o demonstraţie de forţă care arată unitatea grupului şi superioritatea sa. Ceea ce nu înţelege statul e că astea sînt elemente dintr-o cultură. Şi, în momentul în care interzice spectacolele pirotehnice, coregrafiile, mesajele, intervine practic în manifestarea culturală a unui anumit grup. De aici apar marile probleme. Aşa se explică implicarea suporterilor în ceea ce a însemnat Piaţa Universităţii 2012.

Implicarea suporterilor a fost deci strict legată de nemulţumirile proprii.

Nu nepărat. S-a ieşit din spirit civic şi ca reacţie la îngrădirea constantă a unei serii de libertăţi asupra acestui grup. Practic, ceea ce s-a întîmplat în ianuarie cu suporterii a fost nelegitimarea acţiunii statului în cazul legii respective. S-au coalizat şi au conştientizat faptul că rivalităţile de weekend sînt importante, dar mai presus decît duşmanul pe care-l ai în Drumul Taberei sau în Ştefan cel Mare ar fi schimbarea statului şi a instituţiilor sale de coerciţie.

Pot fi ultraşii folosiţi politic, pot fi manipulaţi?

Pot fi, dar cred că e mai degrabă vorba de grupuri sau indivizi marginali. Nu poţi „cumpăra“ o subcultură. Pentru că în cadrul fenomenului Ultras există o aversiune faţă de politic: în general, eşti doar Ultras, eşti liber, asta te defineşte. Nu poţi să-ţi diluezi identitatea mergînd într-un partid.

„Suporterii îi zic «Mall Arena»“

În ce condiţii se ajunge la violenţă?

Se exagerează cu violenţa. Hai să luăm ultimul derby Steaua-Dinamo. În ziua respectivă, erau patru sau cinci ştiri pe gsp.ro despre violenţa suporterilor şi patru – despre meciul propriu-zis. În afară de un atac asupra unor dinamovişti, n-au mai fost probleme. În general, cultura Ultras nu încurajează violenţa. Există doar grupuri marginale care au apetenţă pentru asta.

Adică violenţa simbolică înlocuieşte, în mare măsură, violenţa fizică.

Da. Ultraseria aduce foarte mult cu ideea de carnaval, de spectacol care nu aparţine statului. Pentru că şi cultura Ultras e mai degrabă una „working class“. E un refuz simbolic al ordinii şi disciplinei statului, e bucuria clasei muncitoare. De aici şi rivalităţile între cartiere, între oraşe. Apoi, ultraşii stau la peluză, unde sînt biletele cele mai ieftine. Se manifestă şi un anticonsumerism. Sînt o reprezentare a culturii punk DIY („do it yourself ethics“). Naţional Arena e un studiu de caz foarte bun. Suporterii îi zic „Mall Arena“, pentru că acolo li se cere 10 lei pe un hotdog. Şi pentru că identitatea hardcore se diluează: vine lume care nu e interesată de susţinerea echipei, ci doar de spectacol. Cum zicea un suporter: între Red Hot Chili Peppers şi Dinamo-Barcelona nu mai există diferenţe.

Se comportă diferit ultraşii în Ştefan cel Mare, de exemplu, decît pe Naţional Arena?

Ei nu se comportă diferit, dar cu siguranţă observă o represiune mai mare din partea organelor de coerciţie. Pentru că e un stadion mult mai bine organizat, ultraşii nu mai controlează peluza aşa cum o controlau înainte. Sînt mult mai stricte regulile decît erau pe stadioanele vechi. Stadionul, ca teatru al exprimării opţiunilor, e unul dintre puţinele locuri în care observi represiunea statului şi felul în care te cenzurează. E aproape ideea de protest şi cea de peluză, sînt cam aceleaşi tipuri de energii. Ca să nu mai vorbim de faptul că „inamicul comun“, jandarmeria, e şi aici, şi acolo.

Suporterii văd în jandarm o personificare a statului.

Da, statul e pentru ei instituţia asta, una vizibilă. Uneori, chiar tangibilă, cînd primeşti bastoane pe spate. Din punctul meu de vedere, ultraşii sînt – deşi nu conştientizează lucrul ăsta – singurul grup din societatea asta care ar putea, prin şicanele şi provocările constante de la fiecare meci, să democratizeze instituţiile de coerciţie ale statului.

„Ei nu se urăsc“

Ai realizat un profil al ultrasului, pe baza unui chestionar. Ce concluzii s-au conturat?

Chestionarul e făcut în 2010. S-au schimbat multe lucruri şi cred că procentul respondenţilor care se situau ideologic pe zona dreptei – 40% atunci – s-a mai schimbat. Mai ales că în ianuarie s-a protestat împotriva unor măsuri de austeritate, profund neoliberale. Cred că acum sînt mai mulţi de centru, centru-stînga. În jur de 90% spuneau că ar ieşi în stradă în cazul unei revolte. Asta demonstrează faptul că sînt un grup cu un important potenţial de schimbare socială. Mult mai radicali decît mainstream-ul.

Te-a surprins numărul mic al celor care se declară anarhişti?

Ei sînt mai degrabă grupuri ierarhice, care văd un lider, care se bazează pe o structură de comunitate, pe solidaritate şi pe anumite valori. Dacă urmăreşti mesajele pe care şi le aruncă unii altora, multe acuză exact abaterile de la normele ultraseriei, ale tipului de manifestare „sănătoasă“. Deci n-ar putea fi anarhişti, din moment ce joacă într-un anumit cod valoric.

Pare totuşi atrăgătoare titulatura asta pentru un ultras. În plus, din afară, nu prea se văd structurile ierarhice de care vorbeşti.

Asta e şi una dintre mizele lucrării pe care vreau s-o public: schimbarea percepţiei dintr-o perspectivă antropologică, academică. Violenţele din cadrul derby-urilor sînt provocate de grupuri marginale, care ar putea avea o tentă de cultură Hooligans, mai anarhistă. (…) Violenţa lor fizică şi simbolică e direct proporţională cu clivajele sociale dintr-o anumită perioadă.

Sînt deci o reprezentare a societăţii, la un moment dat.

Exact. La început erau mult mai aproape de ideea de clasă muncitoare. Fiind vorba de o cultură, care nu poate fi statică, acum s-a diluat uşor povestea asta, nu mai sînt neapărat clasă de jos, sînt şi oameni care fac masterate şi doctorate. Vreo 80% au sau vor face studii superioare.

Vorbeai, în finalul lucrării, despre „nevoia de entropie a omului modern“, care se reflectă pe stadioane. Acţionează stadionul ca o supapă?

E o supapă extraordinară de evacuare. Un lucru e cert: un ultras nu răspunde decît provocării unui egal. Niciodată nu va ataca pe cineva care nu joacă după aceleaşi reguli. Iar conflictele lor sînt pur ritualice, ei nu se urăsc. (…) Ultraşii merg pe partea asta mai hardcore, pe ideea că „jucătorii şi patronii pleacă şi vin, noi am rămas aceiaşi“. E un grup marginal care creează o istorie paralelă cu cea a clubului. Viaţa de ultras înseamnă mult mai mult decît ceea ce se vede. Sînt deplasări, petreceri, bucurii şi tristeţi trăite prin reinventarea valorilor de comunitate, pierdute într-o societate care prioritar consumă. 

a consemnat Vlad ODOBESCU 

Foto: I. Moldovan

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Reacții după ce un preot a spus că fetele frumoase, abuzate sexual, trebuie să fie trimise la închisoare. Ministrul Justiției: „Este o invitație la viol!” VIDEO
Preotul Nicolae Tănase, președintele Asociației Pro Vita consideră că fetele frumoase, care au fost victimele unei agresiuni sexuale, „nu sunt chiar nevinovate” și că ar trebui să meargă și ele la închisoare. BOR se delimitează de aceste afirmații.
image
Drogul violului, cel mai periculos, dă dependență de la a treia utilizare. Expert: „Este posibil să asistăm la drame uriaşe”
Psihologul Eduard Bondoc, specialist în medicină la Clinica de Psihiatrie din Craiova, avertizează că cel mai periculos drog este cel cunoscut ca "drogul violului", care este insipid, inodor și incolor.
image
O bătrână din Spania și-a găsit casa ocupată de un cuplu de români. „Am crezut că proprietara a abandonat-o“
Un cuplu din România a stârnit controverse în Spania. Cei doi s-au mutat într-o locuință din cartierul Lavapiés din Madrid.

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.