Bunici, eroi şi altruisme eXtreme
Bunicul meu Şandor este eroul familiei noastre. El este cel care a luat poza lui Stalin din clasa în care era învăţător şi a înfipt-o în gard, în faţa unei audienţe stupefiate, exact de ziua tătucii. Pe cînd Stalin mai era bine mersi în viaţă. El este cel care a făcut tura închisorilor ardelene, de unde era „eliberat“ temporar pentru că agita prea mult oamenii în celule, spunîndu-le că vor veni americanii. Să ne salveze de comunism. Şandor a ajuns să fie atît de sistematic bătut cu săculeţi de nisip pe toată întinderea corpului, că pînă la urmă a murit. În libertate, lăsat să moară în braţele soţiei şi în faţa ochilor inocenţi ai mamei mele, care pe atunci avea 7 ani.
Un an mai tîrziu, bunica mea Margareta avea să moară de inimă rea, lăsînd în urmă doi copii pe mîna unor autorităţi comuniste iritate de insistenţa învăţătorului Şandor de a face pe eroul. Moment în care un alt erou al familiei noastre, mai puţin spectaculos, dar mult mai responsabil, a intrat pe scenă, unchiul Daniil, cel pe care eu l-am cunoscut ca bunic şi care a insistat pe lîngă Ghe.Ghe. Dej să-i adopte el pe cei doi nepoţi orfani (pe mama mea şi pe fratele ei). Daniil a obţinut o audienţă la tovarăş şi şi-a depus carnetul de partid în faţa lui Dej, spunînd că pentru el cei doi copii contează mai mult decît apartenenţa de partid. A obţinut adopţia celor doi nepoţi, hărăziţi altcumva cine ştie cărui orfelinat comunist, şi nu şi-a mai reclamat niciodată identitatea de membru de partid. Bunicul Daniil a fost tot învăţător, bun prieten al bunicului Şandor.
În al treilea episod, mulţi ani mai tîrziu, eu m-am născut într-o casă în care mi-am auzit toată viaţa mama bombănind că „nu mai avem nevoie de eroi“. O mamă paralizată de impulsivităţi, de reacţiile de contestare a autorităţii. Cu mama, avînd 18 ani, am făcut la braţ Revoluţia din Timişoara, în 1989. Atît de terorizată era că aş putea face ceva nebunesc (sau eroic), încît a rămas agăţată zile întregi de braţul meu. Să mă păzească. Pînă cînd, după Crăciun, braţul meu era cu totul o vînătaie, cu urmele fricii ei înfipte în carnea mea.
Pe bunicul Şandor l-aş aduce în discuţie, ca prototip a ceea ce probabil poate fi eroul. Încercînd să mă detaşez de sentimentalismul şi indignarea mea de nepot care nu l-a cunoscut niciodată. Bunicul Şandor este, din punctul meu de vedere, un X-altruist. Un altruist eXtrem, în alte cuvinte, cuvinte pe care le folosesc unii colegi de-ai mei pentru a încerca să facă o diferenţiere între psihopatie şi eroism (termenul este promovat înspre domeniul pop de către Andrea Kuszewski, ale cărei articole le puteţi găsi pe net la un click distanţă).
Teza fundamentală a X-altruismului, aplicată la familia mea, este următoarea: bunicul meu Şandor ar fi putut fi cu uşurinţă catalogat ca un antisocial, ca o personalitate tulburată, de către psihiatrie. Dar cîteva diferenţe de nuanţă l-au întors înspre partea cea virtuoasă, a binelui făcut celuilalt, sau a credinţei în binele făcut celuilalt. Contextul potrivnic l-a exprimat ca erou. Cel puţin în ochii noştri.
Ideea X-altruismului nu este una nouă. Majoritatea eroilor îşi extrag ceva de la Prometeu, marele trickster, cel care îi înşală pe zei pentru a duce focul oamenilor. Prometeu este un erou civilizator, un pungaş sublim care are energia, impulsivitatea şi curajul de a fura focul. Bănuind într-un colţ al minţii că pedeapsa va sosi. Ca şi bunicul Şandor, presupun, despre care ştiu că era perfect conştient că moartea va veni. Ideea de altruism extrem vine deci pe filiera în care există printre noi persoane care au o impulsivitate crescută combinată cu o mare empatie afişată şi cu capacitatea de a se energiza la extreme cînd este vorba de a uzurpa sau contesta autoritatea opresivă.
Într-un cuvînt deci – adevăraţii eroi sînt nişte psihopaţi divini. Mahatma Ghandi sau Dalai Lama sînt nişte intruşi în galeria care-i cuprinde de-a valma pe Avram Iancu, pe Malcolm X sau pe Sam Childers, predicatorul-mitralieră care a inspirat filmul cu acelaşi nume. Eroii au nevoie de un anumit tip de nebunie pentru a fractura ordinea lucrurilor, iar această nebunie vine dintr-o vitalitate foarte specială pe care o au (şi) escrocii, spărgătorii şi criminalii. Numai că direcţionarea morală a acestei vitalităţi nu este una autocentrată, ci una profund altruistă.
Sînt într-o dilemă, deci: ce i-aş putea spune bunicului Şandor – dacă ar fi fost mai potolit, mai obedient, poate l-aş fi cunoscut. M-a urmărit toată viaţa mea povestea ardorii lui, a felului în care se încăpăţîna să le spună tuturor despre comunism ca o poveste despre un cancer care va fi extirpat de pe trupul frumos al ţării lui iubite. Cu oarecare ruşine în glas, îmi vine să spun că efortul lui a fost inutil. Pe de altă parte, mă voi contrazice şi voi afirma că cei cîţiva ca el ne-au făcut să traversăm o jumătate de veac de comunism cu încredere că lucrurile s-ar putea schimba.
Nu ştiu dacă acestui bunic, în carne şi oase, i-ar fi plăcut paralelismul meu analitic cu psihopatia. Din interiorul eroului, lumea se simte altfel. Şi îl invidiez, pe de altă parte, pentru puritatea încăpăţînării lui. Pe care nu mi-a transmis-o pînă la capăt. Bunicul Şandor a fost, fără putinţă de tăgadă, un erou. Dacă i s-a păstrat un loc în cer, panteonul acela e o vecinătate care a colecţionat poveste tragică după poveste tragică, despre altruisme irosite sau celebrate. Şi în acel cer m-aş strecura să-i mulţumesc cu dojană bunicului Şandor pentru că a fost nebun. Nebun de eroism.
Mugur Ciumăgeanu este psihoterapeut.
Foto: M. Chivu
