"Pînă şi bulgarii..."
- argument -
„România se află pe ultimul loc“ a devenit deja o sintagmă. Ne-am obişnuit atît de mult cu discursurile în care este invocată „înapoierea“ ţării noastre şi, implicit, a noastră, încît am devenit aproape imuni (ba, mai mult, ajungem uneori să ne amuzăm prosteşte) cînd ni se flutură clasamente care ne situează pe locurile codaşe în Europa sau în lume, în mai toate domeniile.
Pornind de la social la economic şi politic, dacă este să ne luăm după statistici, ţara noastră pare un soi de muribund, ţinut în viaţă doar de respiraţia artificială, ale cărui şanse de revenire sînt aproape nule. Iar asta nu din reaua-voinţă a corpului medical – cum am fi tentaţi uneori să ne răzvrătim contra acelei „conspiraţii mondiale“ care ne-a fost din vremuri străvechi potrivnică –, ci din propria inerţie şi comoditate.
Sănătatea, educaţia, administraţia, civismul sînt, în mare, motoarele unei societăţi. De ale noastre atîrnă încă nu numai bolovanii grei ai istoriei, ci şi unii noi, adăugaţi timp de mai bine de 20 de ani de la Revoluţie.
Şi pentru că vorbim de această perioadă destul de generoasă de timp: ce am făcut, cum am valorificat şansa reală la democraţie? Ne-am dezvoltat oare într-un mod veritabil, am mers înainte, încercînd să reconstruim sau să punem temelii noi societăţii, ne-am lăsat pe tînjeală, bătînd pasul pe loc sau, în unele cazuri, chiar am involuat?
Nonguvernamental, lucrurile se mişcă. Generaţiile tinere au început să fie atrase de acţiune, îşi doresc să se implice, chiar dacă, şi acum, multe dintre ONG-uri se luptă cu morile de vînt. Pentru că la nivel guvernamental mecanismele sînt încă vechi, roţile ruginite şi înţepenite, precum mentalităţile, iar fără o colaborare reală între autorităţi şi societatea civilă, schimbările nu pot fi reale.
Totul, pînă la urmă, se reduce la voinţa de a face ceva. Şi sînt oameni care tocmai prin voinţă şi o încredere aproape don quijotescă reuşesc să spargă tiparele încremenirii şi să construiască modele de reuşită. Problema este că ne referim strict la „oameni“, nu la „sistem“. Ne referim încă la segmente, nu la o unitate. Mulţi spun: e bine şi aşa, referindu-se la minimele impulsuri pe care aceştia le dau societăţii. Poate însă să supravieţuiască o societate doar prin respiraţia artificială asigurată de o minoritate? Este firul ierbii îndeajuns de viguros pentru a susţine întregul aparat?
Dosarul de faţă propune mai multe analize ale diferitelor schimbări de peste timp. Social, politic şi economic – care mai este, aşadar, decalajul pe care ţara noastră îl are în prezent faţă de restul Europei?
