Există numeroase stagnări în medicina românească legate de lipsa banilor, de politicile sanitare greşite sau absente şi, în al treilea rînd, de rămînerile în urmă ale corpului medical. M-am aşezat la masa de scris cu mintea plină de invective la adresa guvernanţilor din România şi de exemple tragice, în care magistratul destinului unui om a fost sărăcia din spitale. Da, lipsa mijloacelor de diagnostic, a medicamentelor, a clădirilor şi proasta conducere a ministerelor, a direcţiilor şi a caselor de asigurări sînt principalele cauze ale ecartului dintre medicina românească şi cea occidentală. M-am răzgîndit, însă, şi n-am să le aşez pe toate acestea pe hîrtie, din două motive: mai întîi, dumneavoastră, cititori, jurnalişti, alegători din ţara aceasta, vedeţi mai bine decît mine neputinţele miniştrilor şi felul cum se cheltuie banul public şi, în al doilea rînd, ar fi necavaleresc şi nedemn să nu încep prin a observa paiul din ochiul meu, al medicului care sînt, al corpului medical. (Mi se pare, totuşi, că politicienii scapă prea uşor de condeiul meu şi vă dau un singur exemplu de întîrziere istorică. În anul 1856, prima şcoală medicală din Ţara Românească este închisă, după cîteva luni de funcţionare, de către partida filorusă, la putere în Adunarea obştească, pentru că întemeietorul ei, Carol Davila, era, natural, filofrancez. În schimb, în anul 1181, Guilhelm al VIII-lea, senior de Montpellier, hotărăşte că Universitatea de Medicină din oraşul său va fi deschisă tuturor, indiferent de avere şi, atenţie!, confesiune. Altfel spus, un francez, într-un secol şi un loc unde catolicismul era dreptatea şi autoritatea unică, înţelege că medicina este dincolo de Biserică, în schimb, românii dîmboviţeni, şapte sute de ani mai tîrziu, taie bugetul primei lor şcoli medicale, pentru că directorul ei salută cu „Bonjour“ şi nu cu „Dobrîi den“!)

Înainte de a semnala cîteva mentalităţi învechite ale unor medici români, se impun două precizări.

Mai întîi, cît de în urmă sîntem? Greu de spus. Institutul Naţional de Sănătate Publică îşi încheie Raportul stării de sănătate din România, anul 2010, cu concluzia: „Din punct de vedere al stării de sănătate, populaţia României prezintă unii dintre cei mai defavorabili indicatori din întreaga Uniune Europeană“. Ca să nu fiu acuzat de defetismul ultimului loc, am să remarc doar că la mortalitate infantilă, speranţă de viaţă, decese prin boli cardiovasculare sau cancer, număr de medici pe cap de locuitor, număr de tomografe pe cap de locuitor etc. etc., sîntem pe locurile 25-27 între cele 27 de popoare ale Europei Unite. Desigur, comparaţia cu alte ţări, din regiuni mai puţin civilizate ale lumii, ne este favorabilă.

A doua precizare: medicii români sînt buni. Ei nu sînt în urma confraţilor lor europeni sau americani, dacă privim însufleţirea cu care îşi fac meseria, strădania cu care încearcă să îşi ajute bolnavii sau vigoarea cu care se ţin ancoraţi de progresul zilnic al ştiinţei medicale.

Veacul XXI a apărut în medicină cu ambiţia de a schimba profilul medicului, expertiza înaltă, verificarea periodică a performanţei, relaţia directă, partenerială cu pacientul, rigoarea etică, spiritul de echipă fiind trăsăturile prioritare. Ne aliniem şi noi, medicii români, la modernitate, învăţînd de la confraţii noştri din America, Anglia, Franţa sau Germania. Mai sînt însă, printre noi, unii cu mentalităţi înapoiate, feudale, iluministe, romantice, capitaliste şi, nici o surpriză, comuniste.

Medicul feudal este întîlnit în spitale mai mici, rar şi în clinici universitare. Domeniul lui feudal este secţia întreagă, dacă a ajuns şef, sau, dacă nu, cele cîteva saloane în care lucrează. Autoritatea lui are un caracter personal. Pacienţii nu disting pregătirea sa profesională autentică, fiind copleşiţi şi răpiţi de personalitatea lui. Relaţiile cu doctorii tineri, cu personalul medical auxiliar şi cel administrativ se bazează pe fidelitatea personală, întreţinută de cuvinte potrivit spuse şi favoruri mărunte. Sînt promovaţi slugarnicii necompetitivi. Consecinţele pot fi, uneori, funeste. Catastrofele medicale, inevitabile într-un sistem fără un permanent autocontrol, sînt cel mult bîrfite, camuflate, „să rămînă între noi“. Un „noi“ al unor medici care uită că într-o zi vom fi cu toţii pacienţi. Principalele însuşiri ale medicinei moderne, argumentare ştiinţifică a fiecărei decizii, individualizarea fiecărui act medical, recunoaşterea şi corectarea imediată a greşelilor nu pot prospera, cel mai adesea, pe aceste „moşii“.

Medicul iluminist, dacă pot să-i spun aşa, este un doctor care încearcă să compenseze cu inteligenţa lui ridicată lipsa de informare permanentă. Analizează bolnavii exclusiv prin intermediul raţiunii lui, a cîtorva scheme logice învăţate în tinereţe. Pe termen scurt, deciziile lui par bune. Raţiunea este indispensabilă, dar insuficientă în practica medicală. Informaţia este enormă şi se schimbă permanent, odată cu progresul fiecărei ştiinţe. Dintre datele medicale care se publică anul acesta, jumătate se vor dovedi, în cinci ani, inutile, iar un sfert – de-a dreptul greşite. Ca să fii la zi, trebuie să citeşti în fiecare seară. În România, cunoştinţele medicilor nu sînt verificate periodic, cu seriozitate, aşa cum se întîmplă în Vest. Ne bazăm pe conceptul, nu-i aşa, înapoiat, al responsabilităţii individuale.

Romanticul practică o medicină speculativă, empirică şi sentimentală, tratînd – cel mai adesea, spre norocul lor – oameni sănătoşi, în lungi şi calde conversaţii. Sînt inutili şi inadaptaţi ritmului medicinei moderne.

Medicul capitalist are multe feţe în România. Există un capitalism sălbatic şi unul cu faţă umană, dar, desigur, profitul este principiul fundamental al amîndorura. În varianta cu faţă umană, medicina rămîne, cu trecerea anilor, înapoia altor importante preocupări. Pe măsură ce casele au fost construite, relaţiile aventuroase depăşite şi concediile exotice povestite, motivaţia muncii scade. La spital este neatent, grăbit, superficial, cu gîndul la hobby-ul după-amiezii. Cel de-al doilea, capitalistul sălbatic, este prezent în poveştile bieţilor bolnavi şi – mă amăgesc să cred – numai acolo. Medicul, angajat al comunităţii, care cere bani pentru a-şi face datoria, trădează o înapoiere morală de neiertat.

Medicul comunist este un naiv, care crede că toată lumea îşi face serios treaba deasupra lui şi că lucrurile se vor îndrepta de la sine, firesc, pentru că sănătatea este lucrul cel mai preţios al naţiei. I se vor aduce cele mai noi aparate şi cele mai potente medicamente, va fi trimis la cursuri de specializare pe banii spitalului, iar saloanele vor fi zugrăvite în curînd. Acest medic, înţepenit şi utopic, aşteaptă să i se valorizeze competenţele, ignorînd faptul că medicina, asemenea tuturor îndeletnicirilor umane, astăzi, este competitivă, accesul la cele mai noi informaţii, la cele mai noi tehnologii de diagnostic şi de tratament se face liberal, adică prin eforturi şi sacrificii personale.

Toate aceste mentalităţi vechi se întîlnesc din ce în ce mai rar în corpul medical. Medicina românească are sufletul tînăr. Ascult, în fiecare an, la examene de specialitate, medici şcoliţi în Franţa, în Anglia, în Germania, în tot mai multe clinici universitare moderne româneşti. Ştiu tot, au mîini experte, gîndesc limpede, mult mai bine decît o făceam eu, la vîrsta lor.

Mă opresc pe coridorul plin al spitalului cu o colegă de facultate, de zece ani doctoriţă la Lyon, venită să mă vadă. Ne prindem într-o dispută medicală. Încet-încet, umilă şi complice, se apropie de mine o pacientă care pleacă spre casă, o femeie de la ţară, şi îmi împinge sub braţ o pungă în care bănuiesc nemuritoarea găină. Sînt stînjenit de împrejurare, de pacientă, de colega mea. Iar ea, punînd paie peste focul din obrajii mei, îmi zice: „Eu, în Franţa, am scăpat de asta!“.

Nicolae Rednic este medic.

Foto: V. Dorolţi