Tema săptămînii

Recunosc că mă simt zdrobit de anvergura personalităţilor din jurul meu şi trebuie să încep cu un autodenunţ: neavînd competenţe istorice, antropologice, filologice, filozofice sau sociologice, n-am căderea să vorbesc despre „altfelitatea“ românească din perspective ştiinţifice.

În România circulă, în mare, trei tipuri de discurs patriotic. Avem mai întîi discursul triumfal: „sîntem muc şi sfîrc, nimeni nu e ca noi; am făcut, am dres, am stăvilit, am apărat, ne-am sacrificat, am salvat, am rezistat...“ Este discursul încîntării de sine, al slavei (deşarte), al suficienţei autohtone.

Nu despre carte vreau să vorbesc, ci despre problema în sine. Cartea, cred, am înţeles-o corect: e un eseu provocator, nu o sinteză academică, nici un studiu aplicat. E şi o excepţională idee de marketing. Cred că titlul i l-a dat dl Gabriel Liiceanu – îi simt amprenta stilistică în formula De ce este România altfel?.

„Vezi alergînd pe dinaintea ta copacii, casele, satele... toate astea trec! Trec mult mai repede decît într-o lanternă magică. Şi toate sînt adevărate, nu eşti deloc jucăria vreunei iluzii optice! Calea ferată este adevărata lanternă magică a naturii.“

Drumurile cu trenul de la Bucureşti la Cluj au fost cele mai lungi – interminabil de lungi – călătorii ale copilăriei mele. Durau cîte opt ore şi jumătate. La fiecare început de vară, ai mei mă trimiteau la bunici şi întotdeauna se găsea cîte cineva binevoitor din familie, care să-şi asume sarcina de a mă transporta dintr-o parte în alta.

Aveam zece luni şi fusesem pus în valiza de carton a tatei, deschisă larg, sus, printre bagaje. Se pare că am fost foarte cuminte, dar eu nu pun mîna în foc. Maică-mea mi-a relatat că n-a dormit toată noaptea, dar nu se împăunează cu asta pentru că, oricum, nu putea dormi din cauza aglomeraţiei.

Legenda spune că, demult, primul tren care şi-a făcut apariţia pe marele ecran a provocat haos şi panică printre spectatori. Trenul venea înspre ei şi parcă-parcă era gata să iasă din ecran. Asta spune legenda. Cert e că istoria trenurilor în cinema a început tocmai cu istoria cinema-ului, odată cu fraţii Lumière.

Întîlnire istorică la Bruxelles. Pentru prima dată de la declararea independenţei Kosovo, Atifete Jahjaga, preşedinta acestei republici cu statut internaţional încă incert, şi-a strîns mîna şi a dialogat cu preşedintele Serbiei, Tomislav Nicolici. În această întîlnire se pot constata nu doar spirit diplomatic, ci şi un pic de oportunism şi puţină ipocrizie.

Vorbind de origini, de ereditate, bucătăria balcanică se naşte la întîlnirea Bizanţului cu Imperiul Otoman, gravitează, cu vaste interferenţe, în jurul Mediteranei, e bine instalată în ţările fostei Iugoslavii, în Bulgaria şi în Albania, şi se propagă, tot mai bruiat, pînă în sud-estul României, în Caucaz, în Israel, în Ungaria şi chiar mai departe.

Instituţional vorbind, Europa e interesată nu de Balcani, ci de „Balcanii de Vest“. Expresia s-a impus acum aproape 15 ani. Ea acoperă Albania şi mai multe state născute pe ruinele Iugoslaviei: Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo (recunoscut ca stat de 22 din cele 27 de state-membre).

„Aromânii, un popor a cărui patrie sînt Balcanii“ – sub acest titlu, cotidianul iugoslav Borba publica, în septembrie 1988, o serie de zece articole semnate de Radovan Tomasevic. Autorul nu era de origine aromână, dar ar fi putut să fie, avînd în vedere că numărul sîrbilor, macedonenilor slavi, albanezilor şi mai ales al grecilor de origine aromână depăşise de mult numărul celor care vorbeau aromâna sau păstrau o memorie precisă în această privinţă.

Să încercăm să privim critic următoarea percepţie/prejudecată. Dincolo de accepţiunea iniţială, balcanismul a ajuns să însemne şi: neseriozitate, nerespectarea cuvîntului dat, tribalism, sectarism, incapacitatea solidarităţii în momente esenţiale, dispreţuirea interesului public, inadecvarea în raport cu ideea pluralismului, înapoiere, subdezvoltare – pe scurt, modernizare eşuată sau incompletă.

Europa are multe de oferit ţărilor încă neintegrate din Balcani. Progreselor ezitante li se răspunde cu promisiuni incerte. Integrarea e un proiect fragil, dar e singurul disponibil. Există viaţă şi în afara Uniunii Europene?

Mahalaua a devenit ghetou. În cartierele „muncitoreşti“ – construite pe ruina fostelor mahalale – au apărut blocuri, un soi de „turnuri de fildeş“ în care oamenii s-au refugiat, de nevoie, reinventîndu-se, la rîndul lor. Comunitatea s-a destrămat şi, în încercarea de a se adapta, şi-a schimbat radical personalitatea.

Este neobişnuit de cald pentru ianuarie. Iar aerul e neobişnuit de curat pentru Bucureşti. Mai există încă ceva zăpadă, sclipind în soare. E sîmbătă după-amiază, iar pe scurta alee ce se prelinge prin mănunchiul de blocuri e linişte. Puţin mai spre stînga mea, spre 13 Septembrie, sînt cîteva case, pe care sistematizarea comunistă nu a apucat să le dărîme. O fostă mahala, cu al său farmec.

O adevărată provocare să găsesc mahalaua de azi! Dacă ar fi fost să mă iau după organizarea veche a Capitalei, cînd toate cartierele se chemau, de fapt, mahalale – chiar şi cele din buricul Bucureştiului –, aş fi făcut o mică nedreptate, am zis eu!

Intenţionam să încep articolul – tema fiind mahalaua presei – într-un ton sarcastic, săltăreţ şi miştocar. Amînînd însă timp de cîteva zile, a dat peste mine o veste care mi-a schimbat cu totul dispoziţia: revista Flacăra şi-a închis porţile. Ar trebui să spun „ŞI revista Flacăra...“

Prima „mahala“ de care îmi amintesc era în centrul istoric al Botoşaniului, acum mai bine de zece ani. În buricul centrului se înălţa un monument pentru eroii Primului Război Mondial. Doi soldaţi înarmaţi, în alertă, deasupra unuia zăcînd. Lîngă statuie, un petic de verdeaţă, presărat cu bănci şi copaci. Iar în jur, case istorice cu magazine întunecate şi înghesuite la parter.

Cînd Luther recomanda traducătorului să cerceteze cum vorbesc „mamaia din magherniţă, copiii din uliţă, omul de rînd din piaţă“, pentru a putea traduce corect Biblia în germană, marele reformator ştia prea bine că în scrierile sfinte, oricît de revelate ar fi ele, nu vorbeşte doar Duhul Sfînt, ci şi prostimea, mahalaua, gura păcătosului.

Primul număr al Dilemei a avut drept temă „Catastrofa“. Sau, mai exact, „Catastrofa la români“. Căci, la multe dintre temele de atunci sau de mai tîrziu, adăugam „...la români“, chiar dacă nu apărea în titlul pus pe prima pagină.

Se vorbeşte foarte mult despre iubire. Cu o unanimitate uneori suspectă. Toţi sînt de acord că iubirea e un lucru (foarte) mare, că e rostul şi încununarea oricărei vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul. Toţi ştiu citate celebre, poveşti de dragoste celebre, toţi recită, la o adică, capitolul 13 din prima epistolă către Corinteni, sau, dacă sînt mai „umblaţi“, pasajul din Paradisul lui Dante despre amorul care „move il sol e l’altre stelle“.

Slavă lui însă, pe care geniul calamburghez al lui Oscar Lemnaru l-a definit, în raportul său cu dar-ul vital, într-o seară, la Mogoşoaia, spunîndu-i cuiva bine încoţopenit în trufiile sale: „Dragul meu, toată lumea are un dar, dumneata ai un însă.“

Era odată ca niciodată o fată din popor, care îşi vedea de ale sale – ca noi toţi. O chema Luminiţa. Într-o bună zi, mai-marii neamului au pus-o să stea în capătul tunelului, fără să-i spună altceva decît atît: cînd o s-o vadă lumea dinspre celălalt capăt al tunelului, o să fie bine pentru toţi.

Bătăi puternice în uşă (nu merge soneria). Marieta strigă la mine de parcă aş fi surdă: „E opt. Am venit prea repede?“ Are faţa rotundă, părul rar, braţele albe ca de aluat. Se descalţă (vă rog, nu e nevoie!), inspectează casa cu un ochi de cunoscător.

Deunăzi am vorbit cu un instalator de la RADET. Are un salariu mediu, 12 milioane în mînă şi, pentru a supravieţui, laolaltă cu nevastă şi cei doi copii, mai face, din cînd în cînd, cîte un şmen pe la oamenii din bloc. Mai schimbă un calorifer, mai repară o chiuvetă.

E adevărat că după ce am „devorat“ deja celebrul nr. 265 al Dilemei, despre Eminescu, i-am imaginat imediat o viitoare nebunie de „luări de poziţii“ în presa culturală, dar nu m-am gîndit că o să dureze atîta vreme şi aproape la aceeaşi intensitate.

Definiţia prietenului ideal, pentru mine, era următoarea: cel care, dacă îl scoli în miez de noapte şi-l rogi să te ajute pentru că ai o problemă, majoră cel puţin din punctul tău de vedere, pe care nu poţi s-o rezolvi de unul singur, nu numai că răspunde la telefon, dar se şi îmbracă repede şi... vine.

Am învăţat să merg pe o bicicletă cu roţi ajutătoare. Cînd am început să-mi menţin echilibrul, ele au dispărut. Cu preţul unor julituri la picioare, am reuşit să devin biciclistă, să ies pe trotuarul din faţa casei şi să fac ture pînă se întuneca de-a binelea.

Am ajuns, prima oară, în Bucureşti pe la vîrsta de 16 ani, venind din Botoşanii mei liceali. Era toamnă tîrziu şi totul m-a fascinat. Mi se părea o minunăţie, ieşită parcă din cărţile pe care le tot citeam. Şi la toate au pus capac afişele care anunţau un spectacol de operetă cîntat de nimeni altul decît de Ion Dacian.

Faptul divers ne ţine în alertă ca gheaţa nespartă de pe drum. Atenţi să nu ne scrîntim gleznele sau să nu ne spargem capul, depăşirea fiecărei porţiuni de lunecuş reprezintă o victorie. A protesta atunci, în mijlocul străzii, faţă de lipsa de grijă a municipalităţii pentru curăţirea „căilor de acces“ ar fi o probă de discurs ridicol, trecută cu succes.

27 ianuarie 1945 a fost ziua cînd, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Armata Roşie a eliberat lagărul de exterminare de la Auschwitz (Polonia). Autorităţile germane ale lagărului se retrăseseră, conducîndu-şi prizonierii, un fel de zdrenţe ale fiinţelor umane care fuseseră cîndva, spre teritoriul încă necucerit de aliaţi.