Cinematografia balcanică în şi dincolo de clişee
Noţiunea de film balcanic a apărut în anii ’80, odată cu succesele la marile festivaluri ale lui Theo Angelopoulos, dar mai ales ale lui Emir Kusturica. Acesta din urmă a impus genul „etno“, adică un cinematograf cu elemente exotice, care atrag şi reuşesc treptat să definească din nou canonul apusean. Totuşi, deşi sintagma „cinematografie balcanică“ a fost din ce în ce mai folosită, asemenea unora anterioare, precum „film scandinav“ sau „cinematograf latino-american“, rareori a apărut vreo încercare de definire.
În mod logic, „cinematografia balcanică“ este o componentă a unei culturi comune. Pe de altă parte, cinematograful a fost şi rămîne, cu excepţia începutului filmelor sonore, un fenomen mai puţin naţional. În altă ordine de idei, trăsăturile comune ale filmului balcanic au fost impuse treptat de modelul filmelor occidentale despre Balcani, ca parte a percepţiei transfrontaliere, uneori justă, alteori superficială şi simplificatoare. Înainte de a avea filme importante locale şi şcoli cinematografice locale distincte au existat cîteva opere literare (Văduva veselă, Prizonierul din Zenda de Anthony Hope, Secretul de la Chimneys de Agatha Christie) şi filme despre Balcani memorabile (Crima din Orient Express, Masca lui Dimitrios şi altele după cărţile lui Eric Ambler, Topkapi, Midnight Express, Prinţul şi dansatoarea, America, America, Zorba grecul, Don’t Drink the Water al lui Woody Allen). O serie de actori (Elvira Popescu, Charles Millot, Sylva Koscina, Irene Papas, Melina Mercouri), scriitori şi scenarişti (Nikos Kazantzakis şi I.A.L. Diamond), compozitori (Manos Hadjidakis şi Mikis Theodorakis) şi chiar regizori de origine balcanică (Elia Kazan, Jean Negulescu, Henri Verneuil, Michael Cacoyannis, Costa-Gavras) au contribuit la realizarea unor filme străine despre Balcani şi, astfel, la întărirea unor clişee. Construind sau consolidînd cererea, au deschis calea spre Occident a filmelor balcanice.
Analizînd operele literare şi filmele despre Balcani, reies o serie de trăsături constante ale ţărilor şi locuitorilor din aceste ţinuturi. O parte dintre reprezentările occidentale sînt memorabile, iar unele dintre ele au reprezentat clişee preluate de alţi creatori, inclusiv din Balcani. Astfel, clima este blîndă, adesea mediteraneană (Masca lui Dimitrios, Zorba grecul), dar aspră în munţi (Aripi albe peste Serbia de Lawrence Durrell), sau iarna, cînd se produc înzăpeziri (Trenul de Stambul de Graham Greene, Crima din Orient Expres al lui Sidney Lumet). Peisajul sălbatic, înapoierea şi superstiţiile locuitorilor apar în Dracula şi în unele filme care l-au prelucrat, precum Balul vampirilor (1967, regizor Roman Polanski) şi Dracula (1992, regizor Francis Ford Coppola), în Castelul din Carpaţi sau Cat People (1942, regizor Jacques Tourneur), şi se păstrează pînă la aluziile din Harry Potter şi piatra filozofală. Pe lîngă acestea, se păstrează ritualuri arhaice şi relaţii de clan (Cavalerul din Kruja, 1940, regizor Carlo Campogalliani). În plus, există multă corupţie (Masca lui Dimitrios, Povestiri din Magrebinia de Gregor von Rezzori, Iarna decanului de Saul Bellow, Expresul de la miezul nopţii), persistă prejudecăţi bazate pe o morală tradiţională (Insula, 1989, Australia, regizor Paul Cox), se practică vînzarea copiilor (Her Moment, 1918, regizor Frank Beal), violenţa conjugală (The Woman Who Gave, 1918, regizor Kenean Buel) şi violul (A Son of Strife, 1918, regizor Paolo Trinchera, Her Moment). Călătoria în Balcani poate fi periculoasă (The Unafraid, 1915, regizor Cecil B. DeMille, Expresul de la miezul nopţii, Il carniere, 1997, regizor Maurizio Zaccaro), mai ales în timpul războiului rece (Sofia, 1948, regizor John Reinhardt, Nu beţi apa!, regizor Woody Allen), cînd unii locuitori fac parte din rezistenţa anticomunistă (Action of the Tiger, 1957, regizor Terence Young).
Istoria filmului în Balcani a confirmat existenţa unor curente naţionale (Crni film în Iugoslavia), şcoli naţionale (cinematografia greacă, şcoala de animaţie de la Zagreb, şcoala de animaţie de la Skopje etc.) şi chiar a unor genuri bine adaptate (melodrama în Turcia şi Grecia, vezi fustanela) sau specifice (filmul cu haiduci, filmul cu partizani).
Putem recunoaşte o sensibilitate specific balcanică, una caracterizată cel puţin de vitalitate şi umor negru, generat de o percepţie oximoronică a unei realităţi pline de contraste.
Raportarea filmelor balcanice la cele despre Balcani a fost inevitabilă în contextul deficitului de imagine al naţiunilor din această regiune, al unui veritabil complex de inferioritate faţă de Occident şi al încercărilor de sincronizare cu Apusul. Regăsirea setului de imagini occidentale despre Balcani, în filmele balcanice, va confirma existenţa unor particularităţi locale, indiferent dacă acestea sînt negative, pitoreşti, transnaţionale sau nu.
Marian Ţuţui este critic de film. Director al celei de-a patra ediţii a Festivalului „Divanul degustătorilor de film şi artă culinară“, organizat în Portul Cultural Cetate.
Foto L. Muntean
