Nu mai există decît Balcanii de Vest...
Instituţional vorbind, Europa e interesată nu de Balcani, ci de „Balcanii de Vest“. Expresia s-a impus acum aproape 15 ani. Ea acoperă Albania şi mai multe state născute pe ruinele Iugoslaviei: Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo (recunoscut ca stat de 22 din cele 27 de state-membre).
E evident că expresia a apărut în contextul în care, pe de o parte, Uniunea căuta să îşi asume o responsabilitate politică faţă de spaţiul ex-comunist şi, pe de alta, în condiţiile în care ex-iugoslavii priveau proiectul european ca pe unul de modernizare. Situaţia ţărilor din zona Balcanilor de Vest e departe de a fi identică, la zece ani de la adoptarea Agendei de la Salonic, care le oferea perspectiva europeană.
Astfel, Croaţia a semnat Tratatul de aderare şi va intra în UE foarte probabil la 1 iulie. Deşi Consiliul a decis în decembrie 2005 să acorde fostei republici iugoslave a Macedoniei statutul de candidat, iar Comisia a recomandat în octombrie 2009 deschiderea negocierilor, Skopje aşteaptă încă startul negocierilor, blocat de diferendul cu Grecia asupra numelui. Muntenegru, care a depus aplicaţia de membership în 2008, a devenit candidat în 2010 şi a început negocierile în iunie 2012. Serbia a dobîndit statutul de candidat în martie 2012. Albania, Bosnia şi Herţegovina – ca şi Kosovo – sînt definite ca „potenţiali candidaţi“.
Geografia extinderii e bizară: pe lîngă Balcanii de Vest, ea mai cuprinde o ţară aflată în nordul Atlanticului (Islanda) şi una care e cu 97% din teritoriu în Asia (Turcia). Acestea sînt ţări candidate mai avansate: prima negociază din 2010, avînd 18 capitole deschise şi 11 provizoriu închise, dar acum cîteva săptămîni a decis încetinirea negocierilor; Turcia a început negocierile în 2005 şi are 12 capitole deschise şi unul închis.
Ce legătură au Balcanii de Vest cu România? Cu alte cuvinte: ce e, pentru noi, extinderea Uniunii? Ar fi multe de spus. Mă voi mulţumi să explic succint cum văd lucrurile, din perspectiva mandatului de deputat european pe care îl asum în perioada 2009-2014.
Aderarea Croaţiei va aduce o schimbare simbolică, atît pentru noi, cît şi pentru bulgari: nu vom mai fi ultimii intraţi. E mult? E puţin? Greu de spus în acest moment. E, în schimb, cert că vom pierde unul sau două mandate în Parlamentul de la Strasbourg. Tratatul de la Lisabona a fixat numărul deputaţilor europeni la 751 iar intrarea Croaţiei va determina recalcularea ponderii fiecărui stat-membru.
Macedonia – recunoscută sub acest nume în raporturile bilaterale ale ţării noastre, dar sub numele de Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în context european sau la ONU – e departe de a avea o perspectivă clară. Nimeni nu ştie ce se va petrece cu numele, şi cu atît mai puţin cît va dura pînă la aderare. Cred că România ar putea susţine ideea unui mecanism de arbitraj la nivelul Uniunii, pentru a rezolva litigiile bilaterale: într-adevăr, disputele Macedoniei cu Grecia (ca şi cu Bulgaria) vin la puţin timp după ce Croaţia a stins un diferend cu Slovenia, care părea să arunce în aer proiectul european.
România susţine şi integrarea Muntenegrului, care pare să aibă un parcurs mai puţin accidentat, dar se va confrunta inevitabil cu valul de euroscepticism din întreaga Uniune. Procesul de screening (monitorizare), care precede negocierea efectivă, se desfăşoară lent. N-am întîlnit vreun deputat european entuziast. Şeful Misiunii Muntenegrului pe lîngă UE nu ezita, de altfel, să-şi caracterizeze ţara, într-o reuniune de la PE, ca fiind „un candidat plictisitor“: voia să spună că aderarea avansează pe tăcute şi fără a stîrni pasiuni.
Cea mai interesantă relaţie e cea cu candidata Serbia şi cu posibilul candidat Kosovo. Cele două nu pot fi despărţite, deşi, în practică, la Parlament, există cîte un raport pentru fiecare dintre ele. Pentru Bucureşti, situaţia e delicată: sîntem favorabili Serbiei, cu rezerve asupra felului în care minoritatea românofonă e recunoscută şi protejată de Belgrad, dar sîntem, ca şi sîrbii, adversari ai recunoaşterii statalităţii Kosovo, în acord cu rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Minoritatea formată de deputaţii din cele 5 state UE care nu recunosc statul Kosovo e înfrîntă sistematic la vot în Parlament şi tot mai multe sînt vocile care cheamă la consens. În România, doar UDMR nu e atît de rigidă privitor la Kosovo. Asta nu simplifică ecuaţia politică.
Albania şi Bosnia & Herţegovina, deşi puţin cunoscute în România în ultimii ani, au parte de simpatie la Bucureşti, dar aceasta e departe de a fi la nivelul celei de care se bucură un candidat mult mai controversat pe plan european: am în vedere, desigur, Turcia. Percepţia românilor asupra Turciei nu e marcată nici de istorie, nici de intoleranţa religioasă, care apasă asupra unor state-membre. Dacă tot a venit vorba despre perspectiva religioasă, aderarea Bosniei – ţară majoritar musulmană – va fi un test pentru Uniune, în aceeaşi măsură ca şi pentru Turcia: sîntem sau nu dispuşi, noi, europenii, să acceptăm un stat-membru care nu e majoritar creştin? Revenind la simpatia de care se bucură Turcia la noi, aceasta pare să fie explicată de prezenţa masivă în domeniul afacerilor. În schimb, majoritatea statelor-membre sînt de acord cu un ritm extrem de lent al negocierilor. Această atitudine riscă să subţieze foarte tare tabăra pro-europeană din Turcia.
În fine, două vorbe despre Islanda (mai ales că autorul rîndurilor de faţă e raportorul Parlamentului pentru această ţară). Membră în Spaţiul Economic European, ca şi în Schengen, Islanda nu are parte de o lectură în termeni europeni. Bucureştiul nu e o excepţie. De multe ori, cînd se vorbeşte despre extindere, Reykjavik nu apare pe hartă. Avem de-a face cu un paradox: Islanda e prea europeană pentru a fi văzută ca un candidat, însă rezervele societăţii complică aderarea. Un singur partid politic e, de fapt, în favoarea aderării – cel socialist –, celelalte sînt fie radical împotrivă, fie ezitante. Nicăieri în spaţiul ex-comunist opinia nu a fost atît de divizată.
Cazul turc şi cel islandez ne permit, prin contrast, să înţelegem mai bine Balcanii de Vest. Opiniile publice din ţările fostei Iugoslavii sînt confruntate cu opţiunile pe care le-a cunoscut – în unele cazuri ar trebui spus: le cunoaşte încă – şi publicul românesc: suprimarea vizelor, diminuarea corupţiei, intrarea pe piaţa europeană, economie funcţională, bugete pentru cercetare şi dezvoltare etc. De altfel, principala „lecţie“ desprinsă de pe urma aderării României şi Bulgariei la nivelul Comisiei e dificultatea capitolelor despre justiţie şi drepturile omului: acestea sînt, de acum, primele deschise în negocieri.
Ar mai fi ceva: Balcanii de Vest sînt referinţa folosită de diplomaţia română pentru a proiecta aderarea Moldovei. Vecinii noştri de la est ar putea fi asociaţi cu extinderea ţărilor din fosta Iugoslavie. Deocamdată, Moldova e elevul-model al Parteneriatului Estic, o denominaţie politico-geografică impusă la un deceniu după ce Balcanii de Vest au intrat în vocabularul european. Cînd s-a creionat asocierea Chişinăului cu Croaţia & co., se credea că, la fel ca în 2004-2007, va mai fi un val de extindere masivă. Azi, puţini sînt cei care cred că istoria recentă se va repeta. Mai mult, se discută deja şi despre ieşiri...
Închei pomenind – se putea altfel? – balcanismul. Nu-mi plac clişeele, dar ceea ce se petrece în unele ţări din Balcanii de Vest e departe de cultura europeană a consensului. Uneori, evoluţiile politice riscă să submineze integrarea. Un caz clasic e cel al Albaniei, unde boicotul opoziţiei blochează de ani de zile obţinerea statutului de candidat. Această tentaţie nu e străină nici Macedoniei, ţară în care opoziţia a părăsit în decembrie Parlamentul şi ameninţă acum cu boicotarea viitoarelor alegeri locale. Mi-e teamă însă că, în privinţa culturii consensului, şi România mai are multe de făcut. Nu mă exclud, desigur, din acest efort. „Charité bien ordonnée commence par soi-même“, spune un proverb francez.
Cristian Preda este din 1992 profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 pînă în prezent, Editura Polirom, 2011. Este deputat european din 2009.
Foto: L. Muntean
