„Aromânii, un popor a cărui patrie sînt Balcanii“ – sub acest titlu, cotidianul iugoslav Borba publica, în septembrie 1988, o serie de zece articole semnate de Radovan Tomasevic. Autorul nu era de origine aromână, dar ar fi putut să fie, avînd în vedere că numărul sîrbilor, macedonenilor slavi, albanezilor şi mai ales al grecilor de origine aromână depăşise de mult numărul celor care vorbeau aromâna sau păstrau o memorie precisă în această privinţă. În tot cazul, el „simţea“ iminenţa schimbărilor ce aveau să vină: implozia regimurilor comuniste şi apariţia conflictelor cu caracter naţional. Or, tocmai aceste schimbări vor permite aromânilor să reinvestească spaţiul public şi să dobîndească vizibilitate în Balcani. Profitînd de noile libertăţi, ei vor forma asociaţii, vor publica, vor vorbi, vor revendica... în acelaşi timp, ei vor deveni o miză în disputele cauzate de veleităţile de expansiune ale naţiunilor din regiune. Ţinuturile din Pind şi din jurul acestui masiv muntos care prelungeşte Alpii pînă în Grecia, unde ei trăiesc de secole, corespund nordului Greciei, sudului Albaniei şi Republicii Macedonia actuale.

Ei ridicau, astfel, o problemă la care răspunsul negativ părea să fie definitiv în Balcani: poţi să exişti, să-ţi cultivi propria limbă şi obiceiurile, să te prezinţi în alţi termeni decît compatrioţii tăi, fără să ai un stat al tău? Sau, dacă nu un stat protector, atunci măcar un statut naţional clar? Progresele pe plan democratic, combinate cu rolul Consiliului Europei – care, în 1997, a adoptat o rezoluţie prin care se recomanda statelor unde locuiau aromâni să sprijine limba şi cultura lor, ameninţate cu dispariţia –, aduceau, aparent, un început de răspuns la această întrebare. La faţa locului, iniţiativa a generat mai întîi confuzie. Apoi, reacţiile negative, duse uneori pînă la paroxism, au sfîrşit prin a eclipsa elanul de simpatie declanşat iniţial.

Vigoarea naţionalismelor, în ciuda consecinţelor dezastruoase ale războaielor aşa-zis etnice din fosta Iugoslavie şi a contextului mondial defavorabil, datorită globalizării, nu s-a dezminţit. Pentru a evalua ponderea lor, e suficient să reamintim că principalii corifei ai protestului contra „pretenţiilor“ aromânilor de a fi alceva decît membrii naţiunii majoritare sînt, deseori, ei înşişi aromâni. Pentru unii dintre ei, aromânii nu pot fi decît eleni (adică greci) vlahofoni; pentru alţii, ei sînt români, români cu atît mai merituoşi cu cît s-au întors în ţară după ce au rătăcit printre străini timp de un mileniu.

Încăpăţînarea de care dau dovadă anumiţi aromâni – pluralul incluziv trebuie evitat în cazul lor – de a se opune tendinţei generale apare astfel ca o anomalie, dacă nu ca o trădare. Faptul că aromânii împărtăşesc o limbă, o cultură, o istorie comună care nu se confundă neapărat cu aceea a naţiunilor printre care ei trăiesc, nu pare să aibă vreo incidenţă în raţionamentul expus de cei care susţin românitatea sau grecitatea aromânilor de pretutindeni.

Să recapitulăm: odată cu împărţirea Turciei europene, statutul de milet valah acordat de sultan în 1905, graţie mai ales intervenţiei României, a devenit caduc. Pacea de la Bucureşti din 1913 nu a consemnat existenţa aromânilor în Balcani, ei fiind pomeniţi ca cutovlahi nu în tratat, ci doar într-un schimb de scrisori între şefii delegaţilor. Ei au trebuit să aştepte proclamarea independenţei fostei republici iugoslave Macedonia, în 1991, ca să fie recunoscuţi ca „parte a poporului valah“ (del od vlaskiot narod). În Albania, ei nu sînt consideraţi ca minoritate naţională, ci ca „grup etnic“. Cît despre Grecia, ea continuă să nu recunoască minorităţile naţionale, constituţional turcii fiind, spre exemplu, „greci musulmani“. În România, situaţia e mai complexă, majoritatea aromânilor care şi-au păstrat limba provenind din familiile care au participat la colonizarea Cadrilaterului în perioada 1925-1932. Legislatorul a prevăzut, pentru recensăminte, posibilitatea de a te declara „aromân“ sau „macedoromân“. Cererea de recunoaştere ca minoritate naţională, care a stîrnit polemici acerbe, a fost respinsă. Discutabilă din multe puncte de vedere, ea nu era aberantă în contextul juridic românesc. O parte dintre cele 19 minorităţi naţionale recunoscute de Constituţie, albanezii şi macedonenii slavi spre exemplu, sînt mai puţin numeroşi ca aromânii, şi nu mai „autohtoni“ decît ei.

Multe schimbări au intervenit totuşi în ultimii douăzeci de ani, şi aromânii îşi manifestă azi public personalitatea, în bine sau în rău, fără complexele de odinioară şi fără să întîmpine aceleaşi rezistenţe. În ţările în care trăiesc, noile generaţii de intelectuali sînt din ce în ce mai puţin dispuse să reproducă discursul naţional indus în perioadele anterioare de şcoală şi de media.

Totuşi, oricare ar fi reticenţele multora dintre ei de a se plasa şi de a se defini pe terenul naţional, aromânii sînt tot mai adesea somaţi să se pronunţe asupra deciziilor care se impun, dacă vor să se asume şi să fie recunoscuţi ca membri ai unei minorităţi care, în mod inevitabil, va fi percepută în Balcani ca „naţională“. Dificultate suplimentară: ei nu au cum să se refere la un Stat şi la o naţiune anume. Mulţi dintre ei şi-au pus speranţe în noul curs european şi în posibilitatea de a inova în acest cadru. Realitatea arată însă că, dacă Balcanii intră în Europa, aceasta nu înseamnă că Europa şi valorile care îi sînt asociate intră şi ele automat în Balcani. Limba şi istoria aromânilor fac parte din nenumăratele daune colaterale ale rateurilor provocate de acest schimb inegal. Altfel spus, pentru moment, „Balcanii, patria aromânilor“ rămîne o ecuaţie imposibilă.

Nicolas Trifon este eseist. A publicat volumul Aromânii – pretutindeni, nicăieri, tradus din franceză de Adrian Ciubotaru, Editura Cartier, 2012.

Foto: L .Muntean