La drum spre Europa
Renumele Balcanilor de „butoiul cu pulbere al Europei“ s-a păstrat pînă prin anii ’90. Destrămarea Iugoslaviei a declanşat mai întîi sîngerosul şi distrugătorul conflict militar – în principal etnic – dintre Croaţia, care se proclamase independentă în martie 1992, şi Serbia reticentă, sprijinind şi înarmînd miliţiile minorităţii sîrbe, minoritate care număra 800.000 de persoane, grupată în estul, centrul şi sud-vestul Croaţiei. A urmat, la scurt timp, războiul şi mai crud din Bosnia şi Herţegovina, tot un conflict etnic, între sîrbii musulmani şi croaţii bosniaci, alimentat, de asemenea, de extremism, cu genocidul de la Srebreniţa şi alte atrocităţi şi distrugeri, pentru care fostul general al armatei iugoslave, Zlatko Mladi´c, şi liderul sîrbilor bosniaci, Radovan Karad˘zici, răspund acum în faţa Tribunalului Internaţional de la Haga.
Reculul trecutului
Acestor războaie li s-a pus capăt cu greu, prin Acordurile de la Dayton, cu eforturi considerabile ale comunităţii internaţionale. Pe harta Europei apărea şi primul stat cvasiislamic, Federaţia Bosnia şi Herţegovina (BiH), un conglomerat etnic compus din musulmani, croaţi şi sîrbi. Instituţiile internaţionale majore (NATO, OSCE, UE) se află încă acolo, în misiuni de observare – garante ale stabilităţii. Sfîrşitul anilor ’90 aducea criza şi războiul din Kosovo. Încă o problemă etnică acută. Tot atunci, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei era zguduită de puternice conflicte interetnice; albanezii sînt, de astă dată, minoritatea care îşi revendică drepturile, ca şi în Kosovo. Şi în aceiaşi ani ’90, se înregistra şi prăbuşirea statalităţii Albaniei „post-Enver Hodge“, cu perspectiva reală a acaparării ei de terorism şi de traficul mondial de droguri.
Europa era, de aici, din Balcani, în pragul unei noi conflagraţii generate de naţionalism, extremism şi subdezvoltare economică. Era nevoie de o nouă abordare la nivel european.
Anul 2013, 15 ani mai tîrziu, aceeaşi zonă a Europei: Croaţia, după ce a intrat în NATO, va deveni, foarte probabil, de la 1 iulie, cel de al 28-lea stat membru al UE; Serbia, Macedonia şi Muntenegru au primit statut oficial de ţări candidate la aderare; BiH şi Albania sînt în procesul de stabilizare şi asociere, şi potenţiale ţări candidate. Kosovo este încă în stand-by.
E din nou linişte în Balcani (şi în Europa), graţie eforturilor perseverente ale comunităţii internaţionale: OSCE, NATO, UE, Înaltul Comisar ONU pentru refugiaţi etc. Tendinţele etnice extremiste şi războinice au fost contrabalansate prin oferirea unei noi opţiuni, mult mai atrăgătoare, aceea a unei Europe unite, prospere şi stabile, garantă şi a menţinerii identităţii naţionale a statelor membre.
Balcanici, dar şi occidentali
În general, croaţii refuză ideea apartenenţei ţării lor la spaţiul balcanic. Dincolo de conotaţia oarecum peiorativă pe care o văd în termenul „balcanism“, au şi argumente de ordin istoric şi cultural să îl respingă. De pildă, religia (majoritar) catolică a populaţiei; sau strînsa interacţiune cu Occidentul (cu republicile veneţiene, Imperiul Habsburgic şi nu numai). Asemenea altor popoare din Balcani, şi croaţii produc şi consumă rachia (ţuica), mănîncă sarmale şi au un folclor asemănător popoarelor vecine. Dar croaţii depăşesc „tiparul“ balcanic sau, mai bine zis, clişeele despre legendara „comoditate“ a oamenilor din această regiune. Zeci sau poate sute de mii de croaţi au lucrat în anii ’70-’80 în Germania şi Austria, aducînd înapoi nu numai bani, ci şi rigoarea, disciplina şi seriozitatea occidentale.
Războiul recent a produs pagube şi distrugeri uriaşe ţării. Numai la Vukovar, zona cea mai încercată de conflict, peste 2500 de civili şi-au pierdut viaţa, iar frumosul oraş baroc, de 50.000 de locuitori, port la Dunăre, a fost distrus în proporţie de 90%. Dar şi alte oraşe şi sate din centrul şi sud-vestul ţării au avut de suferit. Clădiri din centrul istoric al Dubrovnik-ului au fost incendiate sau grav avariate de bombardamentele artileriei sîrbe. Zagrebul a avut şi el parte de o duzină de rachete de mare calibru. În ţară, peste 350.000 de apartamente şi case, ca şi diverse reţele de infrastructură au fost distruse. Ca să nu mai vorbim de cei aproximativ 500.000 de refugiaţi şi persoane dispersate, la o populaţie de 4,6 milioane de locuitori. Războiul a exacerbat la maximum intoleranţa etnică între croaţi şi minoritatea sîrbă, otrăvind şi relaţiile dintre cele două state şi popoare, a căror limbă slavă le face să se înţeleagă perfect.
Timp de trei ani, între 1995-1998, o misiune ONU cu o componentă militară a facilitat stabilizarea situaţiei post-conflictuale şi reintegrarea paşnică la Croaţia a Slavoniei Orientale – regiune dunăreană fertilă, aflată pe malul drept al Dunării, frontieră naturală cu Serbia. Ştafeta a fost preluată apoi de o misiune OSCE – cu peste 250 de monitori internaţionali din statele membre, inclusiv monitori de poliţie – desfăşurată în fostele zone de conflict din Croaţia, cu un mandat complex, îndeplinit în aproape 15 ani de prezenţă in field: în primul rînd, realizarea reconcilierii naţionale, respectarea drepurilor minorităţilor şi a drepturilor omului în general, facilitarea reîntoarcerii la casele lor a refugiaţilor şi persoanelor strămutate în urma conflictului, sprijin pentru realizarea statului de drept, crearea unei societăţi civile reprezentative, aplicarea standardelor democratice europene şi crearea, în final, a condiţiilor integrării euro-atlantice a Croaţiei. A fost un mandat deosebit de dificil, întrucît toate acestea se suprapuneau, pe lîngă urmările războiului, şi cu dificultăţile concomitentei tranziţii politico-economice, viciată de război, de privatizări dubioase, de corupţie, de lipsa investitorilor, de şomajul ridicat etc. Absolut totul trebuia regîndit! Mandate aproape similare aveau şi misiunile OSCE desfăşurate în BiH, Serbia, Macedonia, Albania cam în aceeaşi perioadă de timp, obiectivul fiind unul comun: reconcilierea între statele din Balcani şi pregătirea zonei pentru a se integra în Europa unită.
Legi noi pentru vremuri noi
Pe la începutul anilor 2000, un pesimism predomina încă la majoritatea populaţiei, în privinţa unui viitor al Croaţiei în UE; exista temerea că tînărul şi încă firavul stat independent va fi absorbit şi va dispărea din nou dintre statele suverane. Intoleranţa etnică scăzuse totuşi de la nivelul violenţei armate la cel verbal, al graffiti-urilor mîzgălite pe ziduri, al refuzării deghizate a unui loc de muncă pe criterii etnice minoritare. Persistenţa acestor semne de intoleranţă poate părea îngrijorătoare astăzi, dar pentru vremea aceea, simplul fapt că au dispărut conflictele deschise era un semnal bun: societatea începuse, totuşi, să se schimbe...
Un moment de răscruce pe calea reconcilierii a fost adoptarea, în 2002, de către Parlament, cu concursul Misiunii OSCE, a Legii Constituţionale privind drepturile minorităţilor naţionale, prevăzînd garanţii pentru reprezentarea lor în toate organele alese la nivel naţional, regional şi local, precum şi în organele de justiţie şi administraţie. O nouă lege electorală, o nouă lege pentru mass-media independente au fost adoptate. Statul a finanţat reconstrucţia fondului locativ şi a infrastructurii de toate felurile, distruse în război. Companii private din zonele afectate au realizat acest lucru, folosind forţa de muncă locală – atît croaţi, cît şi sîrbi. În 1998, s-a lansat şi un ambiţios program de construcţie de autostrăzi, care a absorbit forţa de muncă, atît cea croată, cît şi cea minoritar sîrbă. S-au atins, astfel, mai multe obiective: noi progrese în reconcilierea inter-etnică, grăbirea procesului de reconstrucţie a locuinţelor şi a infrastructurii, ceea ce a facilitat reîntoarcerea, pînă în 2006, după 11 ani, a celor mai mulţi dintre refugiaţii şi persoanele deplasate de război, reducerea şomajului şi ameliorarea situaţiei populaţiei. În zece ani, s-au construit, în aceste condiţii, peste 1000 de kilometri de autostrăzi noi, rivalizînd cu cele mai bune din Europa. Croaţii, urmînd exemplul vecinilor din Vest, şi-au dat seama cît de importantă este o infrastructură rutieră modernă – sistemul sangvin al economiei – pentru o dezvoltare ulterioară rapidă a ţării şi atragerea investitorilor străini, lucru pe care la noi încă nu l-a priceput nici un guvern.
Alte semne de normalitate…
Criminali de război, inclusiv din rîndul unor generali croaţi, au fost trimişi şi judecaţi de Tribunalul Internaţional de la Haga, pentru crime de război faţă de populaţia minoritară sîrbă. Dovadă că statul de drept începuse să funcţioneze.
Între timp, şi relaţiile cu Serbia şi cu BiH s-au normalizat, există acorduri de cooperare, s-au deschis graniţele fără vize, iar maşinile sîrbilor veniţi în Croaţia, sau ale croaţilor care merg în Serbia şi BiH nu mai sînt vandalizate. Alte semne de normalitate... Ca şi reluarea afluxului turiştilor străini spre frumoasa coastă dalmată a Adriaticii.
Croaţia a început şi a finalizat în cîţiva ani negocierile pentru admiterea în UE. Misiunea OSCE a pregătit terenul pentru aceasta. Drumul Croaţiei, comun cu al Serbiei, BiH şi al celorlalte state din Balcani, mai are încă etape de parcurs, dar este drumul cel bun, care duce spre ţelul comun, dorit atît la Bruxelles, cît şi în capitalele acestor ţări. ONU, OSCE, UE, NATO au avut o contribuţie decisivă la netezirea şi pavarea lui şi, în final, la eliminarea vechiului mit al Balcanilor ca „butoi cu pulbere al Europei“. Exemplul reconcilierii dintre Franţa şi Germania, care a pus bazele construcţiei şi stabilităţii europene, a fost unul dintre argumentele decisive invocate de aceste organizaţii. Poate că a fost şi cea mai convingătoare pledoarie pentru demolarea de pe crestele Balcanilor a acelei „firme“ desuete şi cu reverberaţii războinice.
Valeriu Florean este de profesie diplomat. Între 1997-1999 şi 2001-2006 a participat, în calitate de monitor internaţional român, la Misiunea OSCE din Croaţia, fiind şeful unor oficii teritoriale de la Vukovar, Osijek şi Split.
Foto: L. Muntean