Cu cît mai mult separatism, cu atît mai multă solidaritate
Istoriei îi place mereu să ne scoată la lecţii de recapitulare. În Balcani, în perioada următoare, calendarul e plin de reexaminări. În 2013 se împlinesc 100 de ani de la Războaiele balcanice, iar în 2014 – 100 de ani de la atentatul de la Sarajevo. Nici Europa Occidentală nu se lasă mai prejos cînd vine vorba de celebrări istorice şi noi teme de reflecţie. Nu mai departe de luna trecută, s-au împlinit 50 de ani de la Tratatul de la Elyssé şi de la Pacea franco-germană din ianuarie 1963, o reconciliere istorică atît de necesară după atrocităţile celui de-al Doilea Război Mondial. Cu un program atît de încărcat, pare un moment fertil să discutăm despre graniţe, tancuri şi „prietenie între popoare“, atît în Balcani, cît şi în Europa de Vest. Cît de explozibil mai e „butoiul cu pulbere al Europei“, după toate focurile de artificii ale secolului trecut?
Nici unul dintre fostele state iugoslave nu poate continua procesul de integrare europeană fără să rezolve mai întîi disputele bilaterale. E binecunoscută observaţia că Balcanii au mai multă istorie decît pot duce. Deloc întîmplător, procesul de aderare a statelor balcanice la UE a introdus o condiţie pe care nu o mai întîlnim la valurile precedente de aderare – cooperarea regională. Motivul este evident – din „butoiul de pulbere“ iese încă fum şi e nevoie de măsuri de siguranţă suplimentare.
După un război a cărui violenţă depăşise orice estimare din partea cancelariilor vest-europene, statele fost iugoslave au trebuit să înveţe să stea din nou împreună la masă. Acest proces de „reaşezare“ s-a numit cooperare regională. La început mai cu forţa, după un timp din proprie iniţiativă. Reconcilierea, cît şi numărarea victimelor, fixarea graniţelor şi condamnarea criminalilor de război trebuiau realizate prin cooperare regională, sub tutela organizaţiilor internaţionale. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, semnat în 1999, a avut acest rol. El a fost înlocuit în 2008 de o iniţiativă locală – Consiliul de Cooperare Regională, cu sediul la Sarajevo, al cărui scop este exact construcţia unei solidarităţi a statelor balcanice deasupra tuturor dezbaterilor politice. Solidaritatea balcanică drept mecanism impus „de sus“ a eşuat. Aceasta nu înseamnă însă că ea nu poate lua şi alte forme.
Un volum recent – The Future of Europe: Towards a Two Speed Europe –, semnat de Jean-Claude Piris, fost director general al Departamentului Legal din Consiliul European (una dintre cele mai avizate voci din culisele decizionale europene) demonstrează că, în urma crizei euro, UE nu are numai mai multe viteze, dar are şi mai multe feluri de solidaritate, ca un bloc în care fiecare etaj e luminat cu un altfel de bec. Argumentul său e amplu şi extrem de interesant, aşa că vă invit să citiţi cartea. Dar ideea principală, valabilă şi în cazul Balcanilor, este că solidaritatea funcţionează pe straturi. Ea nu se hrăneşte doar cu bani, nici cu instituţii supranaţionale sau cu Premii Nobel pentru Pace. Solidaritatea regională se hrăneşte şi cu multă istorie şi mituri fondatoare; de aceea, pentru a revitaliza solidaritatea în Balcani, e uneori nevoie tocmai de ceea ce ne temem mai tare – de politicieni populişti şi de naţionalisme revanşarde.
Paradoxul e deci în floare – cu cît mai mult separatism, cu atît mai multă solidaritate.
Un alt punct ce trebuie subliniat este că, privite cu mai multă detaşare, toate aceste discursuri de legitimare şi „autodeterminare“ ce au avut loc în ultimele două decenii nu sînt nici vetuste şi nici extraeuropene. Dar seamănă foarte mult unele cu altele şi creează puternice legături tocmai prin accentul pe care îl pun pe „aceleaşi“ diferenţe. Şi nu numai între statele balcanice, dar şi între ele şi cele membre UE. Mi s-a întîmplat de curînd să ascult o dezbatere despre dezacordurile politice dintre Flandra şi Valonia, care semăna izbitor cu cele dintre Federaţia Bosnia şi Herţegovina şi Republica Srpska, pe nişte aspecte ce, privite din exterior, par nesemnificative, aruncînd întreaga dezbatere într-un soi de suprarealism politic de secol XXI. Fără îndoială că sînt diferenţe majore între cele două contexte (cel mai izbitor fapt fiind acela că Belgia îşi păstrează funcţionalitatea şi statul livrează servicii cetăţenilor, în ciuda împotmolirilor „etnice“, în vreme ce Bosnia e complet „paralizată“ cînd vine vorba de folosirea veto-ului etnic). Dar scopul manipulării politice a etniei ca avantaj competitiv este acelaşi, indiferent din ce colţ al Europei priveşti. Şi tocmai această dorinţă de a juca mereu în afara regulilor e cea care solidarizează întru „o disfuncţionalitate veselă“ toate statele balcanice, chiar şi pe cele mult mai omogene etnic decît Bosnia.
Vizitez, citesc şi mă antrenez intelectual în Balcani de aproape cinci ani. Ştiu deja bine că orice discuţie despre eu şi celălalt, despre identitate şi alteritate, se poartă aici cu un substrat istoric greu de înţeles pentru alte părţi ale Europei. Pentru mine, dinamica relaţiilor etnice de aici – dincolo de politizare şi folosirea instrumentală ca element de şantaj emoţional – e asemănătoare cu cea a relaţiilor casnice. Ca drama unui cuplu care realizează brusc că tot ceea ajung să împărtăşească mai intim e tocmai despărţirea. Căci aici, mai mult decît în alte părţi ale Europei, dacă întoarcem moneda de pe o faţă pe alta, vedem că ceea ce ne distinge de ceilalţi e exact ceea ce ne şi leagă de ei. Şi paradoxal, acesta este şi sensul motto-ului european „Unitate în diversitate“. Ceea ce e fascinant la această regiune, ce continuă să testeze permanent „limitele“ Europei, este că discursurile naţionaliste din Balcani au adesea rolul de a solidariza tocmai prin adversităţile iremediabile pe care le propagă – noi sîntem noi pentru că ne opunem celorlalţi, ceea ce ne face asemănători cu ceilalţi care spun acelaşi lucru ca noi.
Dincolo de conflictele interetnice şi teritoriale, rămîne să ne întrebăm dacă există încă o anume solidaritate a statelor din Balcani. În opinia mea, cu siguranţă există un tip de solidaritate specific balcanică, şi nu mă refer aici doar la reţelele de criminalitate transfrontalieră care prosperă, în ciuda disputelor etnice şi a diatribelor naţionalist-şovine. Da, cu siguranţă există o solidaritate a imaginarului simbolic, o nevoie de a recupera construcţia unor state-naţiuni, cu atît mai „anacronice“ cu cît sînt şi mai înverşunate. Un alt fapt ce nu trebuie uitat e că, în Balcani, rănile sînt încă proaspete, necicatrizate. Le poţi vedea oriunde, în clădirile bombardate din Sarajevo, Belgrad sau Priştina. Le simţi cu uşurinţă cînd te împrieteneşti cu un locuitor al zonei, care de multe ori a fost martorul direct al uciderii în război a unei rude apropiate. Le simţi şi cînd priveşti un simplu atlas geografic şi observi că hărţile s-au schimbat în Balcani de trei ori după terminarea războiului, de parcă un copil s-ar juca necontenit cu creta pe asfaltul istoriei, fix în dreptul Balcanilor. Solidaritatea are nevoie de o istorie cicatrizată şi cît mai puţin politizată. Pentru ca în Balcani reconcilierea istorică să aibă loc în mod autentic, mai trebuie să treacă, poate, cîteva decenii. Statele balcanice mai au de recuperat la scara istoriei, pentru a face trecerea de la un spaţiu colonizat de imperii succesive, la un spaţiu colonizabil de către o Europă obosită, mai puţin unită, dar cu aversiune la riscuri „naţionaliste“. Dar lecţia solidarităţii post-conflict se învaţă tot timpul pe cont propriu, şi nu se poate crea în laboratoarele de „cooperare regională“ finanţate de Bruxelles.
Miruna Troncotă este doctorandă la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.
Foto: Adrian Muntean
