Tema săptămînii

De cînd mă ştiu, sînt alergic la pupaţi umezi. Cînd eram mic, naiv & neajutorat, exista o hoardă sălbatică de tante a căror unică trăsătură de caracter (singura pentru care mi le amintesc, de altfel) era aceasta: de cum te vedeau, te binecuvîntau cu ţoc-ţoc-uri viguroase & lipicioase.

Cînd şi-a asumat răspunderea pentru pachetul anticorupţie, la indignarea parlamentarilor că le vor fi cunoscute averile, premierul Năstase a avut un moment de sinceritate spunînd cam aşa: s-a făcut multă vîlvă pe problema corupţiei, noi (pluralul maiestăţii) nu sîntem convinşi că aceasta este o prioritate, dar adoptăm această lege ca să putem să ne ocupăm de problemele serioase.

„Picasso în Palestina“ – acesta era titlul ştirii citită undeva pe un portal (global!) de informaţii. Dacă ar fi căzut încă o bombă, probabil că nu ar fi avut acelaşi efect. Bust de femeie, pictura lui Picasso datată 1943, o operă de artă deţinută de Van Abbemuseum din Eindhoven, va fi prezentată, pentru o lună, la Şcoala de Arte din Ramalah.

Zilele trecute, aşa pe la prînz, cînd sună lumea cu diverse treburi, am primit un telefon dur de tot. Nu era un apel obişnuit de jurnalist cultural care-şi face paginile cerînd imperativ, ultimativ opinii ferme şi rapide despre, de pildă, colaborarea scriitorilor cu Securitatea; Era propria mea fiică (s-o numim Dora), care avea o dilemă.

Ne aflam pe o terasă, la lumina obscură a tuburilor de neon, veşnic pîlpîindă, în faţa unor mese pătrate, de fix patru locuri, gata să ne ridicăm... cînd atmosfera cenuşie a fost momentan disipată de întrebările retorice, pe un ton continuu ascendent – de la nedumerire, confuzie, pînă la iritare şi indignare: „Why close?!“, „It’s only ten!“, „What about you?!“, „I want some more beer!“, „Some more!“, „Waiter!“, „What’s this?!!“

Am debutat în Dilema acum şase ani, cu un text – scris la patru mîini (de fapt, o conversaţie pe mess) – despre singurătate. Scriam atunci cît de bine e să mai fii şi singur din cînd în cînd şi constat acum că, deşi s-au întîmplat destule între timp, singurătatea îmi place la fel de mult.

Care-i treaba cu Crăciunul? Păi, să vedem. În primul rînd, începe prea devreme. Nici nu se-ngălbenesc bine frunzele toamnei, că deja apar semnele, ca la gripă: afişele cu concertele tematice, dar şi spaţiile reorganizate din supermarketuri şi malluri, pline cu dulciuri „de Crăciun“, bomboane de pom, cozonaci de toate formele, globuri, beteală şi căciuli de Moş Crăciun.

Pe la 1700 şi ceva, un savant iezuit pe nume Louis-Bertrand Castel (pomenit de Diderot în Visul lui D’Alembert) ar fi inventat, pare-se, „clavecinul ocular“, un instrument ale cărui clape generau, prin atingere, nu sunete, ci culori.

La o masă, la un fast food. Mănînc o felie de pizza şi beau o bere. Lîngă mine se aşază un tip cu o şapcă. 50 de ani. Înfulecă în două minute o farfurie întreagă de spaghete şi apoi îşi comandă şi el o bere. Plescăie de două ori, se uită la mine pe sub cozoroc şi începe: „Bem bere după-masă… în loc de coniac. Fir-ar ale dracului de obiceiuri."

În 2013, oamenii muncii din România vor avea parte de 12 zile libere de sărbătorile legale, dintre care 8 pică în timpul săptămînii. Deşi impresia generală este că tot timpul sărbătorim cîte ceva, de fapt sîntem pe un loc codaş printre ţările Uniunii Europene: belgienii au 24 de zile libere, ungurii 17, chiar şi bulgarii au 15.

Felii de franzelă foarte subţiri, tăiate în două, unse cu margarină – dar numai cît să astupe găurile pîinii – şi acoperite cu parizer şi fîşii înguste de gogoşari muraţi sau rondele străvezii de castraveţi acri. Vreo două-trei platouri a cîte un rînd de sandviciuri. Plus tort de cofetărie, cu cremă care ţi se aduna cocoloaşe în gură pînă s-o înghiţi cu chiu, cu vai.

La ieşirea din restaurant, am văzut-o pe Albă ca Zăpada. Îşi scosese peruca brunetă şi îşi scutura părul blond platinat în timp ce vorbea la telefon cu un oarecare „pisi“. Avea o fustă foarte scurtă şi cizme cu tocuri înalte, iar costumul satinat îi atîrna trist, într-o mînă. Atunci copiii au început să-şi dea coate.

Sînt omul care n-a dansat niciodată. Dacă la mijloc ar fi fost un beteşug fizic, acest text ar fi putut impune, forţînd memoria să-l păstreze pentru un timp, şantajînd-o emoţional. Dar aşa, încercînd să cuprindă un neajuns de adaptare, o tară emoţională, un crîmpei dintr-o teamă copleşitoare de celălalt, cade în abisul subiectivităţii, fărîmîndu-se printre stîncile cu muchii tăioase ale eului.

Trecerea de la ceaiuri dansante la chefuri dezlănţuite nu durează mult. Aşa cum sare un copil din copac după ce fură cireşe din curtea vecinului, aşa ne adunăm noi catrafusele şi aterizăm prin şi printre diferite bairamuri cu oameni din generaţia noastră.

A mînca şi a bea împreună reprezintă în toate culturile şi în toate epocile mai mult decît satisfacerea unui imperativ fiziologic. Comensalitatea este în primul rînd o practică rituală, iar sărbătorile din calendarul liturgic au fost dintotdeauna prilej pentru mese îmbelşugate, pentru exces alimentar şi bahic.

Avem un nou guvern. Indiferent de ce părere avem noi despre oamenii din acest guvern, el va guverna. Plecăm în exerciţiul nostru de la prezumţia că sînt deschişi la idei, la dialog şi la sfaturi bune. În Occidentul spre care tindem, aceasta este o meserie în sine.

În contextul în care bugetul naţional nu se va mai putea baza pe ce trimit românii din afară, pe investiţii străine sau pe creşterea conjuncturală a pieţei imobiliare, fondurile europene reprezintă o potenţială sursă de venituri de care Guvernul USL este practic dependent.

M-am apucat să citesc programul de guvernare 2013-2016 cu speranţă şi încredere. Guvernanţii toţi au promis că o să facă lucrurile transparent şi ca la carte, aşa că şi politicile de media vor fi la fel. Nu?

Împrumută sau cumpără o cameră de filmat digitală. Citeşte atent manualul de utilizare, nu ştii niciodată cînd ai nevoie de mici reglări pentru zoom, focus, contrast. N-o să-ţi iasă o imagine brici din prima, dar poţi compensa cu o poveste bine scrisă.

Ideea unui teatru de apartament i-a venit lui Lorin după ce a participat la mai multe întîlniri „Miercurea lejeră“, din cadrul Centrului Naţional al Dansului (CNDB), după ce a auzit o anecdotă cu nişte studenţi ruşi care spuneau monoloage într-un apartament din Paris, dar mai ales după ce a văzut episodul din Seinfeld „în care Kramer găseşte un decor de show TV şi îşi transformă casa într-un platou de televiziune“.

"Eu cred că românii n-au umor. Am făcut odată o glumă foarte bună unui om prost de pe stradă şi pur şi simplu n-a rîs. Din acest motiv călătoresc la Londra şi New York, unde, pe lîngă umorul de o factură superioară, pînă şi cocktailurile sînt mai gustoase."

Există o cameră în redacţia Decît o Revistă care, la prima vedere, arată ca orice sală de şedinţe. În centru sînt patru mese care formează un dreptunghi în jurul căruia pot sta 8-10 persoane, există un flip chart şi o tablă cît un perete, pe care se scrie cu markere.

În apropierea multor runde de alegeri din România – mai în glumă, mai în serios, pe plan public s-a pus problema plecării unor oameni din ţară. După alegerile din 20 mai 1990, chiar a început primul val de emigrare postcomunistă.

O tînără din România, absolventă de Sciences-Po în Franţa, caută să închirieze un mic apartament la Paris. Refuzînd-o drept chiriaşă, proprietara tranşează: „Mlle, vous avez tout faux/Totul pledează împotriva dvs., dră. Mai întîi naţionalitatea: nu numai că sînteţi străină, dar sînteţi româncă."

Fundaţia Soros România a făcut de-a lungul timpului o serie de cercetări de teren şi studii aprofundate privitoare la migraţia românească din ultima vreme, în condiţiile în care Guvernul nu pare să se fi preocupat serios de această chestiune. Am stat de vorbă cu membrii echipei Fundaţiei Soros implicate în aceste studii.

De obicei, în perioada asta a anului, făceam... tradiţionalul număr de Crăciun. Ce-i drept, mereu cam la fel. Anul acesta am ales să... ne bucurăm altfel. Vorbind despre minuni şi miracole.