De ce reviste indie?

Interviuri cu cîţiva dintre redactorii-şefi ai unor publicaţii independente din România, pe care i-am întrebat de ce fac revistele pe care le fac (1), care e rutina de producţie (2) şi cum ar arăta, ideal, o zi la redacţie (3). (Cristian Lupşa, editorul Decît o Revistă)

Alexandra-Maria COLŢA, revista Arte & Meserii

1. Întîi a fost asociaţia. Paspartu, după ce i-am pus şi un nume, hotărît la o bere pe Motoare. Voiam să începem cît mai repede cu un proiect. Trecusem prin ceva cu promovatul caselor memoriale din Bucureşti, apoi un proiect cu cetăţi vechi româneşti însoţit de un documentar. Idei OK oarecum, dar nu ne-au motivat aşa puternic încît să zicem cu toţii „asta e, hai să începem!”. Am zis asta puţin mai tîrziu, în şedinţele noastre săptămînale din cafenele cînd ne-am gîndit să facem un supliment cultural, apoi un blog, apoi formatul de revistă culturală, cu o structură editorială bine definită şi unitară în care să vorbim despre artiştii de la noi. În cîteva discuţii a prins contur, am împărţit pe rubrici, i-am pus nume şi ne-am fixat deadlineuri. Entuziasm ca atunci n-am simţit de multe ori în viaţă, nerăbdare, speranţă. Pentru mine motivaţia la început a fost puţin egoistă. Eram anul II la FJSC, învăţam despre jurnalism, aveam colegi care lucrau deja pe la ziare sau televiziuni de la mari trusturi dar eu făceam o revistă de la zero. Eram propriul editor şi coordonator şi aveam o echipă de prieteni cu care lucram, scriam despre artă şi cultură, nu despre politicieni sau economie, era ceva ideal, mai puţin partea că eu făceam voluntariat. Aşa că pentru mine rAM a fost mai întîi un loc în care să îmi exersez scrisul, interviul pentru coverstoryul numărului 0 cu Oigăn a fost primul pe care l-am luat, am învăţat pe parcurs cum să scriu, cum să iau un interviu, cum să corectez, să coordonez, să editez, să aranjez în pagină şi să îmi dau seama cîte mai am de învăţat în continuare. Mare mîndria în mine cînd la evenimentul de lansare al numărului 0 în martie 2010, au venit colegi de facultate care chiar au apreciat proiectul.

Apoi a fost tot dorinţa personală de a cunoaşte artiştii pe care îi urmăream de mai mult timp (Kumm, Andi Vasluianu sau AB4/The Mono Jacks sînt doar unii dintre cei pe care îi apreciez de mult timp şi prin revistă am reuşit să-i cunosc) sau să descopăr unii noi (mereu m-au aşteptat surprize în propunerile colegilor sau colaboratorilor).

Dar după ceva timp, cred că pe la numerele 2 sau 3 am realizat că e e ceva mai mult decît interesele noastre personale transpuse în revistă. Am descoperit că cei cîţiva oameni care ne citesc – nu vreau să ne aburim cu mii de cititori fideli, impact puternic, schimbarea mentalităţilor – dar acei ceva care ne-au citit au descoperit în revista noastră un mediu bun de a se informa despre artă şi cultură. Au aflat despre mai mulţi artişti, despre fotografii care i-au pozat, reunite într-un obiect fizic (de la numărul 2 încolo) de răsfoit. Aşa că scopul revistei a devenit ceva precis, tangibil, mai mare decît noi; nu am vrut să salvăm cultura românească, ea există deja şi e foarte bună aşa cum e, nici jurnalismul, că ar fi o luptă fără sfîrşit şi fără vreun rezultat. Am vrut să ajutăm artiştii să fie promovaţi, să se poată citi despre ei. Unii ne-au spus că nu au unde să apară, nu sînt băgaţi în seamă, nu au loc de alte vedete sau ştiri senzaţionale. Alţii, chiar dacă nu aveau nevoie de promovare (Dan Perjovschi, Dragoş Bucur, de exemplu) au avut curaj să apară şi la noi, ceva de nişă şi debutant, tot din dorinţa de a transmite ceva, de a fi auziţi. Cînd a apărut rAM, în martie 2010, nu existau aşa de multe reviste/publicaţii culturale. Simţeam şi eu şi colegii mei, ca şi consumatori de artă, un mare vid. Nu găseam destul, uneori nu găseam nimic, ni se părea firesc că mereu cultura e pusă pe ultimul loc din moment ce i se acordă atît de puţină atenţie. E adevărat, de atunci s-au mai înmulţit revistele şi site-urile independente de cultură, dar asta nu înseamnă că scopul nostru s-a diminuat sau am devenit inutili. Şi acum, ca şi la început, eu cred că revista noastră e o alternativă culturală, un loc unde găseşti informaţie care poate e de-ajuns, poate te face curios să cauţi mai departe, oricum te pune în temă cu ce se mai întîmplă în spaţiul cultural românesc. Am vrut să fie o alternativă cît mai accesibilă, în primul rînd ca stil de scris; am insistat de fiecare dată şi taxat de cîte ori am putut să nu cădem în capcana „criticului de artă”, adică să scriem acel gen de texte pe care le citeam despre artişti sau filme scrise doar cititorilor iniţiaţi, specialişti. Mi-era imposibil să descifrez un text despre arte plastice sau chiar filme foarte cunoscute de Hollywood. Nu aşa ar trebui să se vorbească despre artă dacă vrem să arătăm că face parte din noi toţi, nu doar din anumiţi oameni cu o anumită pregătire. Un alt mod în care am vrut să o facem accesibilă a fost prin lipsa unui preţ, nici în online, nici cînd am distribuit-o print. Deşi foarte des am simţit nevoia să o vindem, colegii m-au convins că o revistă despre artă ar trebui să fie gratuită, ca informaţia să fie cît mai aproape de oameni, cît mai uşor de descoperit, cît mai directă şi liberă. Doar aşa vom avea cu adevărat un rezultat şi poate vom salva, în final, ceva.

2. Mereu mi-am invidiat colegii sau cunoscuţii care lucrau la o revistă mare, ce aparţine unui trust. Se duc la serviciu zi de zi, au un sediu, un birou, ajung la o anumită oră şi îşi încep rutina zilnică. Mîine sau poimîine se vor duce tot acolo şi vor face aproximativ aceleaşi lucruri. La noi a fost haos. Mai ales la început, cînd n-aveam nici o bază, nici un schelet pe care să construim. Aveam ideea, o imagine în minte şi cam atît. Ne-am construit o oarecare rutină de pe la numerele 3-5, de cînd ne-am şi stabilit pe print. Asta însemna după lansarea unui număr ne întîlneam în redacţie şi începeam brainstormingul pentru noul număr. Asta dura ceva timp, în paralel primeam şi propuneri de la colaboratori. La altă şedinţă hotăram ce rămîne şi ce nu, cine se va ocupa de articol şi cine va face fotografiile. Spre cele mai recente numere, aveam deja o schemă destul de bine pusă la punct. Vlad Bîrdu, editorul foto, alegea fotografii, în funcţie de specificul fiecăruia, apoi autorul articolului împreună cu fotograful hotărau un unghi de abordare pe care să-l surprindă atît în text, cît şi în fotografii. Apoi toate astea, într-un mod ideal, ar fi trebuit să se completeze într-un layout armonios, unitar, simplu. Ideal, pentru că haosul a intervenit şi în rutină.

Cum ne propuneam să scoatem odată la trei luni, prima lună era destul de liniştită. Primeam din cînd în cînd articole. Le citeam şi editam, apoi le retrimiteam autorilor pentru corecturi. Între timp se făceau şi pozele, iar ritmul era oarecum constant. Ultimele săptămîni înainte de predarea la tipar însă, se transformau în ceva foarte haotic care au devenit o rutină. Strînsul tuturor articolelor, fotografiilor, apoi şedinţă restrînsă cu editorul foto să hotărîm fotografiile folosite pentru fiecare articol în parte. Apoi layout, apoi corecturi. Apoi nopţi nedormite şi predatul la tipar, PDF-urile finale, un „mulţumesc” şi „noapte bună” deşi era zi. Pe print încă mai găseam diacritice lipsă sau nişte typos. „Asta e” ne ziceam şi începeam lucrul la următorul număr. Acum însă, pentru că ne-am relansat în online, pe un nou site, trebuie să ne găsim o nouă rutină. Acum împart munca editorială cu Irina Vasilescu, decidem şi corectăm împreună ce trebuie publicat, mai ales că temporar stau în Berlin şi îmi îndeplinesc rolul de la distanţă. Am scos partea de layout din ecuaţie, dar fără să înţelegem de ce, tot pierdem nopţi înainte de lansare.

3. În primul rînd am avea un sediu. Nu am frecventa toate cafenelele, puburile, să ne rugăm de barmani să dea muzica mai încet, să nu găsim destule locuri, să ne dea afară că se închide sau să nu meargă wireless-ul. Apoi redacţia (inclusiv eu) am fi dedicaţi revistei, ar fi jobul nostru principal, nu ceva făcut în timpul liber, aşa cum este momentan, o activitate după serviciu sau de weekend. Mai mult decat un loc de muncă în care putem oricînd să ţinem şedinţe sau discuţii, ar fi un hub artistico-creativ. Îmi imaginez un loc în care să putem ţine interviuri cu artiştii pe care îi promovăm, un loc în care se învîrt constant idei, păreri, se varsă frustrări şi se găsesc soluţii. Să fie discuţii creative, feedback constant, comunicare neoprită. Ideal ar fi şi să se respecte deadlineurile şi recomandările de scris (reguli jurnalistice), să fie un ritm mai alert, nu doar în ultima zi înainte de predare. Dar toate astea ar fi posibile, cred eu, dacă revista ar fi ceva stabil. Dacă am avea certitudinea că vom printa, sau că sîntem doar online, pentru că schimbările dese demontează orice rutină de lucru. Cred că revistele independente sînt sortite schimbărilor dese şi stabilitatea e un ideal greu de atins. E foarte interesant şi antrenant, dar e al naibii de greu.

Ioana COTULBEA, TATAIA

1. De ce fac ce fac? Asta-i o-ntrebare pe care şi-o pune „ong-istul” la cafeaua de dimineaţă cînd îşi dă un răspuns cu probabil prea mult sens şi care revine în momentele de taină, alea cînd încerci să găseşti un fir epic între vis/acţiune/reacţiune, între ceea ce vrei tu să dai şi impactul real în cel care primeşte. E refrenul melodiei, n-ai ce-i face. Pentru mine fix astea-s cuvintele care-mi gravitează în minte la sfîrşitul fiecărei etape, cînd se trage linie şi lucrurile se reaşează pe poziţii, fie noi fie vechi. Întrebarea asta deschide în mine un întreg proces de analiză care defragmentează toată situaţia, de la nevoia reală în comunitate/în ţară de un asemenea proiect, dacă noi reuşim să îi răspundem, şi apoi mai departe – dacă această nevoie e una creată printr-o mică magie de marketing sau e vorba de un sentiment mai valoros ca cel de cunoaştere/deschidere/expansiune etc.; cum se raportează individualitatea mea la semnificaţia lucrului pe care-l dau, la tot ceea ce presupune munca în sine; care e raportul între efortul depus, impactul propus şi cel rezultat şi desigur asta continuă la nesfîrşit.

E de fapt un proces care mi-e necesar ca instrument mental, dar care vine să-mi liniştească nişte ape de altă natură. Aproape de fiecare dată e epuizant şi de fiecare dată educativ şi reconfortant, pentru că pînă la urmă ecuaţia ajunge să se echilibreze şi na, în contextul ăla răspunsul e “e bine că fac ce fac. Noi facem bine. De multe ori e genul de discuţie pe care o avem cu toţi cei implicaţi în asociaţie şi e interesant că fiecărora ni s-a tot schimbat punctul de privire, respectiv lucrurile pe care puneam accent, ne-am tot rotit sau mai degrabă am roit, dar am reuşit să păstrăm comun centrul de interes. Facem revista asta pentru că trebuie s-o facem, pentru că a venit de la sine.

TATAIA e felul în care noi contribuim la evoluţia comunităţii, aportul pe care ni-l aducem mai departe de statutul de rotiţă-n sistem – oricare-ar fi ea cu toţii sîntem una. Ingredientele-s dintre cele mai simple şi mai des întîlnite – răspîndim idei şi poveşti, care conectează în jurul lor o comunitate, oameni cu valori de aceeaşi natură, care la rîndul lor contribuie cu cîte-un „bine” la binele comun. Revista asta implică nişte eforturi pe atît de multe planuri, care nu au cum să fie recompensate în vreun fel, de fapt nu ai cum să te aştepţi să primeşti ceva la schimb. E o muncă al cărei simplu act te împlineşte. Am început acum 3 ani cu încrederea că pe lîngă oamenii creativi, inventivi, proaspeţi pe care-i ştiam sau de care auzisem şi cu care am fi putut să umplem vreo 2 numere, mai sînt şi alţii prin diferite cotloane. Şi că ar fi frumos să îi reunim pe toţi oamenii ăştia frumoşi, să le dăm minge şi teren de joacă şi să-i dăm drumul, să experimentăm.

TATAIA a fost ca efectul unei revelaţii, momentul în care se aprinde becul şi se vede camera şi ei, ce să vezi, parcă ştiai camera, dar ce sigur păşeşti acum că e lumină. Pe adresa trimitechestii@tataia.net am început să primim încă de la primul număr o grămadă de contribuţii. Românii sînt creativi şi au o imaginaţie incredibilă, uneori extrem de naivă şi copilăroasă, alteori bolnavă, de fiecare dată surprinzătoare prin ceva.
Felul sincer în care oamenii se expun întregii lumi, deschiderea cu care lucrează unii cu alţii pe aceeaşi idee şi cum de fiecare dată din cumulul de expresii răzbate-un suflu şi-un ritm comun. Cînd se naşte aşa ceva e motiv suficient pentru orice.

2. Una dintre chestiile mişto la „indie, e tocmai faptul că ziua unuia nu cred că seamănă neapărat cu a altuia. Avem ore de muncă, şedinţe, întîlniri, deadline-uri, dar flow-ul diferă de la publicaţie la publicaţie şi mai ales de la om la om. La TATAIA sîntem cu toţii conducători şi subordonaţi, treburile se-mpart la toată lumea, fiecare e şi coordonator şi roboţel cînd e nevoie. Chiar dacă avem zone de care ne ocupăm fiecare îndeaproape, ne implicăm pînă la urmă toţi în tot. Avem cîte un cuvînt de spus în oricare dintre laturile proiectului şi cumva se creează armonia în înţelegere. Cum se întîmplă asta n-aş putea să explic, e un soi de magie. E magia flow-ului ăla de care am scris la început, propriu fiecărui grup în parte, fiecărei indie.
E un gen de activitate, de implicare, de responsabilitate care lasă foarte greu să se instaleze rutina. Sînt desigur momentele alea din fiecare zi în care răspundem/postăm/facem drumuri etc., lucruri care se repetă, dar cumva se face că-n fiecare dintre ele mai întîlneşti un om, o viziune care-l face special.

3. Pentru mine o lume ideală ar presupune o altă realitate, un alt sistem de percepţie, de abordare, de simţire, atît de altfel încît nu ar mai fi nevoie de aproape niciunul dintre instrumentele pe care le folosim în prezent. Într-o lume ideală, sharingul s-ar întîmpla la un nivel mult mai subtil şi mai complet decît ne-am putea imagina acum, revistele indie nu şi-ar mai găsi vreun rost, revistele nu ar mai avea rost.
 

Simina DIACONU, Revista de Povestiri

1. Îmi pun şi eu întrebarea asta, cînd devine prea greu ca să mai fie raţional să continui. Nu ştiu care e răspunsul cel mai adevărat. Cred că am făcut revista şi o fac pentru că eu chiar cred că merită să existe. Cred că e o idee bună, cred că Revista de Povestiri poate să fie o bucurie pentru un număr de oameni. Am făcut-o şi pentru mine, şi-aşa nu-mi place de mine, dacă n-aveam curaj să ies din inerţie şi să fac ceva cu puterile mele nu mă mai plăceam deloc, am vrut să fiu mîndră. Pe de altă parte, simt că e şi o luptă. Sînt multe lucruri pe care le urăsc în societatea asta, ca să le uit am făcut un produs care se bazează pe naturaleţe şi joc, naiv, dacă vrei.

2. Nu ştiu ce înseamnă „revistă indie”. Nu e prea spectaculoasă viaţa de zi cu zi. Implică liste cu priorităţi, o grămadă de mailuri, alocări de roluri între voluntari, verificări în legătură cu ce s-a făcut şi ce nu, comunicare pe sociale şi site, PR, comenzi online şi facturi, încercări de a obţine reclamă în revistă etc. Dacă sîntem înainte de tipar - editare vreo oră pe fiecare text, apoi valurile de corecturi, ideile pentru desenele cu Motanov, planificarea evenimentului de lansare ca idei şi logistică, dacă sîntem după tipar – drumuri la poştă cu revistele care pleacă spre abonaţi şi livrările către distribuitori. Mult cărat în spate! Între timp, răspund propunerilor de colaborare şi vînez colaboratori noi, oportunităţi noi, parteneriate, schiţez proiecte conexe. În ultimele două luni am avut şi atelierul de scriere creativă, cîteva responsabilităţi în plus.

3. În primul rînd aş avea un sediu real. În care n-aş lucra singură. Nu vă imaginaţi ce coşmar e să n-ai cu cine să dezbaţi idei. De-abia aştept să vină internii să mă ajute (am recrutat!) cîte 4 ore pe zi. Fiecare ar fi responsabil de o părticică şi eu aş avea în sfîrşit timp să fac lucrurile importante, nu pe cele urgente: să încerc să vorbesc cu potenţiali sponsori, să particip la evenimente din care se pot naşte colaborări, să mă pun la curent cu noutăţile. Sloganul nostru e „mai puţină informaţie, mai multă imaginaţie”, dar am atît de lucru încît am ajuns periculos de mult în afara informaţiei! Sau, pur şi simplu, într-o lume ideală aş avea mai multă energie şi le-aş face pe toate ţopăind.

Irina FLOREA, Institute, The Magazine

1. Îmi place mult să fac reviste. Adică procesul în sine de construcţie a unei reviste - de la ideile de articole, rubrici, pînă la paginat, scos corectură, făcut interviuri, fotografii tot. Asta mi-am dorit să fac în viaţă – reviste. De cînd prin clasele 1-4 aveam o prietenă de la care a apărut ideea să facem o revistă despre Barbie. Ea avea o broşură cu păpuşi Barbie, lucru foarte rar prin anii ‘90. Şi în vacanţa de vară făceam reviste despre Barbie cu ea – copiam pozele cu păpuşi, inventam interviuri cu păpuşile şi tot aşa.
Procesul a mers mai departe. La Bucureşti întoarsă mergeam la mama la birou. În clădirea unde lucra exista şi un birou de dactilografe. Mă aşezam la o maşină de scris şi scriam reviste – aveam mai multe titluri – „Pif şi Hercule” – varianta mea desigur, dar şi revista „Mama şi copilul”. După ce le băteam la maşină mergeam în alt birou unde arhitectele îmi dădeau cele mai frumoase carioci din lumea de atunci şi îmi coloram şi ilustram textele. La final le capsam şi le distribuiam.

Astăzi am aceeaşi plăcere să fac un “flat plan” pentru revista Institute, The Magazine, să sucesc articolele ca să fie aşezate perfect, să se potrivească machetele cu articolele alături de care se află, să culeg corectură şi tot aşa. Cît despre mesaj – nu am visat niciodată să salvez lumea, ci doar poate să o înveselesc puţin. Şi cred că lucrurile mici şi frumoase o pot înveseli. Sper ca oamenii şi poveştile din Institute, The Magazine să reuşească asta.
 
2. Viaţa mea e puţin atipică, în calitate de „conducător” de revistă „indie”, pentru că, de fapt, principala mea ocupaţie este să mă ocup de The Institute – organizator de evenimente şi festivaluri pentru industria de marketing şi comunicare. Revista a apărut foarte frumos, ca o completare a acestor evenimente, datorită unei echipe cu pregătire în jurnalism şi comunicare, care şi-a făcut timp şi pentru a construi o publicaţie. Totul din dorinţa de a împărtăşi conţinutul generat de aceste evenimente, dar şi poveştile multor oameni interesanţi pe care îi cunoaştem datorită activităţii noastre. Revista este gîndită în principal pentru această nişă a marcomm-ului şi abordează subiecte care i-ar putea interesa pe cei care lucrează în domeniul ăsta.
Revenind, viaţa mea de zi cu zi presupune managementul proiectelor The Institute – AdPrint, Internetics, Noaptea Agenţiilor, ADC Awards, dar şi al altor proiecte precum Effie. Pentru revistă sînt rezervate serile sau dimineţile – cînd am mai multă linişte la birou să scriu, să citesc textele scrise de colegi, să scriu emailuri. Interviurile pe care le fac faţă în faţă sînt ca un bonus care mă face să mă simt din nou reporter prin oraş. Altfel, rutina de producţie a revistei include de la scris, editat, pînă la cules corectura, împachetat reviste pentru expediere, cărat reviste şi tot aşa.
 
3. Am norocul de a trăi într-o lume ideală. Mă consider un om foarte norocos pentru că am susţinerea unui întreg grup – Millenium People- şi a celui care conduce acest grup (Andrei Borţun) să fac o revistă, aşa cum ştiu, cred şi pot eu. Asta înseamnă că, de la creaţie pînă la producţie, mă bucur de ajutorul, experienţa şi relaţiile de business ale colegilor din acest grup. Încerc să ţin pasul cu ritmul în care ar trebui să evolueze revista ca să fie demnă de raftul de la Cărtureşti, fără să uit de celelalte proiecte.
 

Constantin NIMIGEAN, Love Issue

1-2-3. În primul rînd, fac Love Issue din nevoia de a exista o revistă de fotografie pe piaţă care să nu aibă detalii tehnice sau publicitate agresivă. şA fostţ o ambiţie personală, am vrut să dovedesc că se poate face o revistă printată azi şi se poate face pe banii celor care şi-o doresc. Voi salva şi lumea, dar îmi mai trebuie experienţă. Incredibilă senzaţia de atingere a unei reviste la care ştii că ai lucrat destul de mult şi pentru care ai pus ore de energie, suflet şi cîteva zeci de beri băute cu diverşi oameni care m-au ajutat. Post-print m-am ocupat mai mult de treburi birocratice, de livrare, de răspuns la mailuri, de povestit. Toate astea mergeau în paralel cu jobul meu zilnic de 8 ore la o firmă de software educaţional. Într-o lume ideală, aş avea un birou într-o casă prin zona Aviatorilor, aş avea 3-4 prieteni care să mă ajute cu părţile care nu-mi plac, iar eu m-aş ocupa strict de vorbit cu fotografii/partenerii. La mine toată energia porneşte de la o cafea de dimineaţă şi se termină seara la o bere. Dacă m-aş ocupa doar de revistă şi de blog între aceste două porţii de lichide, aş fi cel mai fericit.