Cînd petrecerea devine un festin

Să fi fost undeva puţin înainte sau după anul 2000, cînd deja aveam propriul loc rezervat la masa plină de bunătăţi din biroul redacţiei sport a TVR, unde lucram atunci. Erau, de fapt, mai multe birouri, lipite frăţeşte, pe care tronau farfurii şi platouri pline de cîrnăciori, fasole bătută, salate, pateuri, fursecuri. Motivul apariţiei acestor bunătăţi pe birouri? Simplu (nu, nu vă gîndiţi că lucram ca bugetari şi că totul era asigurat de vreun sindicat) – diferite zile de naştere sau de nume ale colegilor mei. Parcă îl aud şi azi pe Emil Grădinescu, strigînd spre ceilalţi cînd mă vedea intrînd în redacţie: „Aoleu, la o parte, se aşază Roman pe locul lui, să nu cumva să rateze ceva!“ Aşa am găsit cutuma acolo, începînd cu toamna lui ’96, cînd am pornit munca de jurnalist sportiv la TVR: era aproape obligatoriu ca fiecare zi de naştere sau de nume să fie sărbătorită neapărat cu mîncare. Altfel nu era în regulă.

Vremurile au trecut şi, parcă în ultimii ani, pînă să plec din România, zilele de naştere sau onomasticele sărbătorite la muncă, indiferent pe unde urma să mai lucrez, nu mai aveau aceeaşi abundenţă în materie de mîncare. Sucuri, fursecuri şi cam asta era oferta, spre disperarea gurmanzilor de meserie în rîndul cărora m-am aflat mult timp. Bine, mai particip şi acum, uneori, la şedinţele gurmanzilor anonimi, însă sînt ceva mai rezervat. Cred că e posibil ca ultimii ani să fi venit în viaţa noastră şi cu o anumită comoditate cînd e vorba de sărbătorit la locul de muncă. Oare?

Dacă e să mă duc şi mai mult în lumea amintirilor gurmande, cum aş putea uita vreodată mesele grandioase făcute de ai mei părinţi la tot felul de petreceri organizate acasă? Aveam grijă mereu – de fapt mama mea – să am în faţă un bol mare de salată de vinete cu maioneză de casă, pe care o preferam mereu în faţa oricărei fripturi, prăjituri cremoase sau plăcinte.

Adolescenţa... probabil cei mai mulţi adolescenţi din lumea asta sînt comozi cînd e vorba de petreceri sau „bairamuri“, şi, dacă e să existe ceva de mîncare, atunci cel mai sigur e vorba de pizza sau mîncare chinezească la comandă etc. Nu însă şi la mine! Păi, să mă fi văzut pe la 16-17 ani cum începeam să mă pregătesc cu două-trei zile înainte: făceam liste cu ce are fiecare de cumpărat, apoi eu centralizam, eu găteam, eu aranjam pe mese.

Probabil că aşa ne-a fost dat nouă, ca români, să privim peterecerile (indiferent dacă au fost făcute la noi acasă sau cele la care am mers ca oaspeţi): o ocazie nu doar de a socializa şi de a ne distra, dar de a ne distra avînd ca bază un suport greu de dat la o parte, chiar şi de cei simandicoşi – mîncarea.

Mese „cum se cuvine“

Cîteva veri ale copilăriei le-am petrecut la bunicii mei, undeva în judeţul Călăraşi – şi nu de puţine ori am apucat nunţi grandioase, cu sute de comeseni, în cort. Şi bineînţeles că cel mai mult mi-a rămas întipărită în minte precisa şi perfecta coordonare în a organiza tot ceea ce înseamnă partea culinară a respectivelor nunţi. Zeci de femei ale satului, adunate într-un garaj imens sau răsfirate prin curtea primitoarelor gazde care organizau nunta, printre copaci şi viţa-de-vie, toate împletind meticulos sarmale. Oale uriaşe, multe, multe, pline ochi cu ciorbe. Grătare pe care sfîrîia în miez de noapte carne, grătare de pe urma cărora un uriaş nor de fum pleca leneş spre cerul înstelat, cer ai cărui sfinţi musteau de pofte, probabil. Şi uite aşa începeau ploile – sfinţii salivau din plin, pare-mi-se.

Dar viaţa asta ne adună laolaltă şi cînd e vorba de necazuri, nu doar de bucurii, şi uite aşa ne strîngem împreună cînd cineva din familiile noastre pleacă dintre noi. Aproape aceeaşi organizare ireproşabilă culinară are loc şi în astfel de momente, fiindcă, nu-i aşa, nu se cade să nu mîncăm nimic. Probabil că multe dintre companiile mari de catering, dar şi firmele de organizare de evenimente ar putea lua lecţii oricînd de la femeile şi bărbaţii obişnuiţi care au grijă ca înmormîntarea să fie urmată de o masă „cum se cuvine“, în care „toată lumea să fie mulţumită“.

Bufetul suedez la el acasă

Însă nu sîntem singuri pe lumea asta, iar cînd e vorba de petreceri, constatăm că ne asemănăm mult unii cu alţii, pe Pămîntul ăsta uriaş ce ne găzduieşte poftele. Am avut norocul să mă plimb mult în ultimii 15 ani, ca jurnalist sportiv, apoi ca jurnalist culinar. Şi, vrînd-nevrînd (mai mult vrînd, trebuie să recunosc) am participat la multe petreceri, banchete sau cocteiluri, mai mici sau mai mari, în care mîncarea a fost în mintea (şi în gurile) tuturor participanţilor, fie ei englezi sau suedezi, filipinezi sau congolezi, portughezi sau vietnamezi.

Dintre toate aceste amintiri din ţări străine, cel mai mult mi-a rămas în memorie cea din Suedia, 1998. Poate pentru că am făcut cunoştintă cu celebrul bufet suedez la el acasă? Poate pentru că eram într-o perioadă de boom economic european (mai puţin în România şi alte cîteva ţări ex-comuniste), iar bugetul de mîncare pentru petreceri era nelimitat?

Ei bine, pe un vîrf de munte din staţiunea montană Are am trăit cea mai spectaculoasă experienţă culinară din viaţa de jurnalist sportiv. Imaginaţi-vă, vă rog, munţi de cutii de sucuri aşezate în formă de piramide mai înalte decît un om, peste doi metri. Imaginaţi-vă, iar, zeci de platouri uriaşe de somon afumat şi somon proaspăt, făcut la cuptor, toate adunate într-un şir indian ce se întindea pe zeci de metri. Şi imaginaţi-vă asta în contextul finalului de deceniu 10 al secolului trecut, cînd noi de-abia înţelegeam ce înseamnă uleiul de măsline şi cum arată un ananas natural, după nici zece ani de aşa-zis capitalism.

Experienţa irlandeză

În ultimii ani, de cînd am ales să locuiesc în Irlanda, mi-am făcut mulţi cunoscuţi din diferite zone ale lumii, Dublin fiind unul din cele mai cosmopolite oraşe europene, găzduind frăţeşte (şi liniştit, fără probleme importante) reprezentanţi din majoritatea statelor lumii. Unii la muncă, de la joburile cele mai grele pînă la cele din celebrele multinaţionale mondiale ce-şi au sediul european în Irlanda (ah, taxa corporativă irlandeză de 12%, pe care întreaga Europă, în frunte cu Franţa, încearcă să o dărîme), alţii la studii – Dublin fiind un impresionant centru universitar. Un an şi jumătate am muncit aproape zilnic alături de filipinezi şi thailandezi. Am fost şi la cîteva petreceri, acasă la unii dintre ei, sau organizate la final de program chiar în restaurantul în care eram angajaţi cu toţii.

Credeaţi că noi sîntem maniaci cu mîncarea la petreceri şi sindrofii? Păi, să-i fi văzut pe colegii mei asiatici cum se pregăteau pentru un astfel de eveniment! Filipinezii, veniţi în Irlanda cu familia întreagă, se întreceau în preparate cu influenţă spaniolă (paella, fructe de mare) sau în cele tradiţionale – în special dulciuri de culoare mov – create cu ajutorul unor rădăcinoase specifice ţării lor. O astfel de petrecere filipineză se desfăşoară cam aşa: se adună într-o casă 20-30 de oameni, de la copii la bătrîni, se cîntă şi se dansează, folosind absolut obligatoriu sistemul de karaoke, şi se mănîncă mai degrabă în stil de bufet. Thailandezii, tradiţional, veneau cu preparate făcute în wok, tăiţei şi legume, orez şi carne şi mult, mult, cu adevărat mult ardei iute. Am participat însă şi la cîteva petreceri sau banchete cu irlandezi în majoritate. Şi am constatat că nu mîncarea este vedeta principală, ca în cazul popoarelor mai sărace, ci băutura. La astfel de chefuri irlandeze mîncarea este frugală, fie comandată, fie cumpărată rapid dintr-un magazin sau o patiserie. Practic, nu contează prea mult.

Am stat să mă gîndesc, în timp ce mîncam, dacă dezvoltarea economică şi gradul de bogăţie materială ale unei ţări sînt invers proporţionale cu dorinţa şi cheful oamenilor din respectiva ţară de a găti tradiţional, de a găti pur şi simplu, de a face din mîncare un adevărat simbol al petrecerilor. Răspunsul? Nu-l ştiu sigur, probabil să fie aşa, probabil că popoarele încă „nedezvoltate“ la nivelul standard mondial să fie mai legate de simplitatea tradiţională de a pune, la propriu, mîna şi de a munci cu adevărat pentru mîncarea de pe masă.

În orice caz, fie că sîntem români sau suedezi, filipinezi sau englezi, brazilieni sau congolezi, mîncarea la petreceri reprezintă partea vitală a acestor evenimente. Că unii o pun pe primul plan, iar alţii pe plan secund, asta e deja altă discuţie. Însă vreau să vă spun ceva: mi-e dor de o sindrofie românească cu sărmăluţe, salată de boeuf, chifteluţe, friptură, cozonaci, prăjituri de casă. Să stau la masă, pur şi simplu, să mănînc ce vreau, cît vreau, să discut şi să rîd, să mă cert sau să glumesc în limba mea, să beau un vin alb sau un vin roşu, şi, în final, să las loc deserturilor. Păi, nu-i aşa?

Cristi Roman e jurnalist independent şi blogger culinar. În paralel este şi „chef“ într-un hotel de 4 stele din Dublin. În 2012 a publicat primul e-book românesc de călătorii culinare, împreună cu Gustos.ro.