LECŢII DE ÎNOT în stil liber şi haotic

Ioana BAETICA MORPURGO
Publicat în Dilema Veche nr. 464 din 3-9 ianuarie 2013
LECŢII DE ÎNOT în stil liber şi haotic jpeg

„My native English, now I must forgo; / And now my tongue’s use is to me no more / Than an unstringed viol or a harp; / Or like a cunning instrument cas’d up / Or, being open, put into his hands / That knows no touch to tune the harmony.“
(Richard II – Shakespeare)

Prietena mea Lorraine s-a născut şi a crescut în Ajan, sudul Franţei. Cînd s-a făcut mare, şi-a găsit o sujbă în navigaţie şi a cutreierat oceanele timp de patru ani. Apoi a făcut un copil şi s-a întors să trăiască la mal, de partea astalaltă a Canalului Mînecii, în sud-vestul Angliei. Am vizitat-o de curînd în noua ei casă, unde trăieşte cu băieţelul ei – acum de 7 ani, şi cu iubita ei finlandeză. Prin fereastra deschisă dă năvală zgomotul autostrăzii. Mii de maşini trec prin dreptul casei lui Lorraine zi de zi. Acest du-te vino continuu – mi-a explicat Vlad odată, cînd trăiam încă în România – e cumva analgezic. A sta pe loc devine – ciudat – deosebit de important într-un astfel de context. Vlad s-a întors în ţară. După ce şi-a terminat doctoratul la Londra, şi-a luat cu el semicursiera în avion şi s-a întors în Bucureşti.

– Eşti fericită aici?

– Ce e fericirea. - mi-a răspuns Lorraine, şi ar fi trebuit să sune măcar ca o întrebare retorică la care fiecare dintre noi să-şi dea răspunsul de bun-simţ dracu’ ştie…

Doar că replica ei a sunat ca o aserţiune. Mi-a venit în cap semnul de trafic pentru dead end.    

Trăiesc în Anglia de opt ani, într-un oraş de pe coasta de sud-vest. Dacă tragi o perpendiculară pe malul oceanului de aici de unde stau acum şi scriu, ajungi cu ea în Brazilia. Manualul Integrării pe care a trebuit să-l învăţ din copertă A4 în copertă A4, ca să primesc dreptul de şedere permanentă, nu m-a învăţat mare lucru despre ţara asta, în afară de faptul că au o pasiune adîncă faţă de statistici şi că înţeleg multiculturalismul în procente demografice. M-am hotărît la un moment dat să-mi pun cap la cap manualul meu propriu şi personal de „integrare“, de belonging. Mai întîi am vrut să învăţ sonetele lui Shakespeare pe dinafară, apoi am renunţat la toate, în afară de patru, şi i-am inclus parţial pe Robert Graves şi pe Yates. Cum am însă o memorie destul de proastă...

Un necunoscut mi-a spus odată, într-un tren spre Canterbury, că cel mai bine înţelegi „aparţinerea“ la un spaţiu/cultură de la cineva care a „aparţinut“ şi nu mai „aparţine“. Cineva care a plecat din locul unde vrei tu să ajungi. Şi mi l-a recomandat pe John Berger, scriitor englez care trăieşte acum în Franţa. „Mai bine să trăieşti în autoexil într-o ţară străină decît în exil în propria ţară“ – spunea Berger la un moment dat, parafrazîndu-l pe Cyril Connolly. Cam aşa mă simt şi eu, deşi trebuie să recunosc că „exilul în propria ţară“ (adevărata dezrădăcinare) n-am avut timp să-l resimt în toată splendoarea brutalităţii sale, aşa cum – din cîte-mi dau seama din e-mail-urile lui Vlad – îl resimt cei rămaşi în ţară, a căror sănătate mentală nu e de nici un folos într-o lume nebună. Nu vreau să spun că, prin comparaţie, Occidentul oferă un model demn de urmat. Are şi el sechelele lui, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Cetăţenia britanică aş fi putut să mi-o iau acum cinci ani, şi încă n-am făcut-o. Cel mai sincer ar fi să spun că nu mi-am luat-o pur şi simplu pentru că nu mi se potriveşte. Nici cea română nu mi se potriveşte, dar n-ai cum s-o desfaci decît înlocuind-o cu alta, iar eu aştept să se inventeze paşapoartele europene. Pe de altă parte, nici nu mi-a plăcut vreodată să „aparţin“. Îmi place să fiu un marginal. Din poziţia asta văd mai bine. În ceea ce priveşte sentimentul de a face parte activ din cultura de adopţie (de a o înţelege şi performa), cred că e un element nu numai recuzitar, ci şi terapeutic. La un moment dat, ruptura pe care o resimţi în primii doi-trei ani după ce-ai plecat din ţara ta de baştină trebuie să înceapă să se cauterizeze, să înceteze să-şi mai asume un drept identitar exclusiv asupra ta. Ca un bolnav căruia i s-a înlocuit un organ vital cu altul de la un donator. După un timp, corpul se obişnuieşte cu organul străin, nu-l mai respinge, îl integrează în propriul circuit.

La mine în oraş mai trăieşte încă un român, Viorel, electrician la o fabrică de ceai. De cîte ori se întîmplă să ne întîlnim, strigă la mine de pe partea cealaltă a străzii, în română: „Ioaaanaaa! Ce faci, mă?!“. Şi-mi face cu mîna. Apoi traversează ca să mă întrebe dacă am fost de curînd în România sau dacă am de gînd să mă duc de Crăciun, de Paşti, vara. Odată i-am zis să nu mai strige în gura mare la mine în română, de pe partea cealaltă a străzii.

– Ce, ţi-o fi ruşine că eşti româncă! De-asta-mi eşti? mi-a răspuns.

Nu mi-e ruşine că sînt româncă, deşi am încercat şi sentimentul ăsta, la un moment dat. Am încercat şi „mîndria“ originilor, exotismul, superioritatea morală conferită de copilăria mea comunistă etc. – toată gama ieftină a veneticului. La întrebarea „de unde eşti?“ am răspuns – ca şi personajul meu din Imigranţii – la început cu o oareşce mîndrie. Cum interlocutorul mi-a răspuns rar şi altceva decît „am o prietenă care a lucrat la un orfelinat pe undeva pe-acolo prin ţara ta“, am început apoi să răspund „din România“ cu un fel de plasă de siguranţă întinsă strategic şi invizibil sub răspuns. De parcă aş fi spus: „From Romania, sorry to disappoint“. Acuma nici că-mi mai pasă.

– Where are you from?

– From Romania! răspund, ca şi cum mi-aş plasa mîna pe mînerul cuţitului din buzunar. Şi implicaţia e: „Have you got a problem with it?!“.

Ceea ce nu e adevărat oricum, fiindcă „din România“ n-am fost niciodată de cînd mă ştiu. M-am simţit acolo ca-ntr-o ţară străină, un exilat fără plai de baştină.

Aşa că procesul înrădăcinării nu implică pentru mine fluturarea de steaguri. Aş zice că implică naşterea conştiinţei, dacă n-ar suna atît de pedant. Iar conştiinta nu poate avea cetăţenie.

În altă ordine de idei, sînt, cred, de-acum perfect bilingvă. Adică scriu, gîndesc, vorbesc, visez şi tac la fel de bine sau de prost şi-n română, şi-n engleză. Fac glume în stil sec la care se rîde, ştiu să camuflez tone de indiferenţă sub o frază politicoasă, conversez despre vreme cum n-am crezut vreodată că voi fi capabilă s-o fac. Nu mai urlu cînd sînt supărată, nu mai sar într-un picior cînd sînt fericită. Accentul mi s-a perfecţionat cu vremea, aşa încît doar rar mă mai întreabă vînzătorii de unde vin. Apropo de asta, dacă mi-ar cere cineva să descriu sentimentul dezrădăcinarii în cîteva fraze, i-aş cere să-şi imagineze: mirosul de pîine proaspătă, senzaţia de cald din palme, în simultaneitate cu întrebarea vînzătorului de pîine: „De unde eşti?“, care implică, evident, „ştiu sigur că nu poţi fi de aici“.

Am impresia că începi să aparţii cu adevărat unei culturi de adopţie doar atunci cînd, citindu-i poezia în original, o înţelegi ca şi cum ar fi scrisă în limba ta, fără măcar să te gîndeşti la echivalentul cuvintelor. Cînd ai lăsat în urmă nevoia de traducere dintr-o sensibilitate în alta.

Ascultă: „Prodigal, what were your wanderings about?/ The smoke of homecoming, the smoke of departure./ The earth grew music…“ – cîteva versuri din Derek Walcott, un alt călător. Eu le aud în concordanţă aproape perfectă – vocile celor două sensibilităţi din mine, la răscrucea cărora mi-am construit casa.

În 1885, Van Gogh îi scrie din Nuenen fratelui său, Theo, că i s-a făcut „scîrbă de plictisul civilizaţiei“ şi că spaţiul rural de oriunde şi de oricînd conţine ideea de „acasă“ într-o formulă universală, fără a mai avea nevoie de vreo traducere, aşa cum necesită marile oraşe. Mă gîndesc că poate am avut noroc să nu trăiesc în Birmingham sau Manchester. Poate vecinătatea oceanului – cu fluxul şi refluxul lui continuu, lichid, cu linia orizontului înghiţită de valuri – m-a ajutat să interpretez ceva cu mult mai important decît măsura în care am rămas româncă şi cît de bine m-am integrat sau nu în Anglia – dialogul continuu dintre cele două dimensiuni.

Nu ofer perspectiva asta asupra lucrurilor ca pe-un model de urmat. Am impresia că ţine mai degrabă de temperament decît de orice altceva. Pînă la urmă, nu m-am simţit niciodată mai fericită (ce e fericirea.) decît într-un tren de lungă distanţă, printre corpuri adormite de necunoscuţi, cu capul rezemat de noaptea de dincolo de fereastră şi cu o carte bună pe genunchi, din care am păstrat ultimele 20 de pagini pentru a doua zi dimineaţă.

(Temă de lectură: poemul „Ithaca“ – de Kavafis.)

P.S. Cel mai mult mi-e dor de zăpadă.

Ioana Baetica Morpurgo (autoare a romanului Imigranţii, Polirom, 2011) s-a născut în 1980 în Turnu-Măgurele şi trăieşte în Anglia din 2004, unde conduce un proiect de hedonism al ideilor – „Lectures on Everything“.

Foto: L. Muntean

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Singura specie care...
Ca în faimoasa metaforă a lui Walter Benjamin, în care angelus novus, împins de forțele progresului, zboară înainte cu spatele, privind înapoi...
p 10 YouYube jpg
p 12 WC jpg
În căutarea omului grec
Cine este „omul grec”, acela aflat la originea civilizaţiei europene?
p 13 WC jpg
Omul medieval în ipostaza îndrăgostitului
Putem privi și noi prin lentilele omului medieval? Cred că nu. Dar privirea noastră poate fi îmbogățită de acest om, născut la întîlnirea dintre realitate și ficțiune.
p 14 Hans Holbein, Ambasadorii WC jpg
Savantul umanist al Renașterii
Departe de a fi o ruptură cu tradiția și cultura Renașterii, putem vedea cum revoluția științifică se hrănește din ele.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.

Adevarul.ro

image
Caz șocant în Capitală: femeie închisă în portbagajul unei mașini incendiate. Cum a fost salvată de polițiști și de operatorii 112 VIDEO
Un caz șocant de sechestrare a fost înregistrat luni dimineață în Capitală. O femeie a fost salvată de polițiști din portbagajul unei mașini incendiate.
image
Experiența nefericită trăită de o turistă într-un hotel de 4 stele din Sinaia. „Și un WC public arăta mai bine decât camera”
O româncă s-a plâns de condițiile oferite de un hotel de 4 stele din Sinaia. Femeia susține că a stat într-o cameră care merita cel mult două stele și a postat pe internet fotografii care vin în sprijinul afirmațiilor sale
image
Există legătură între cutremurul din Turcia și cele cinci seisme din România? Ce spun experții
După cutremurul devastator din Turcia, în această dimineață, au avut loc mai multe cutremure și în România. Seismologul Gheorghe Mărmureanu e explicat dacă acestea au legătură.

HIstoria.ro

image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.
image
Joseph Pulitzer, jurnalistul născut pe malul Mureşului, care a făcut istorie în Statele Unite
Premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții ale jurnalismului american, au fost acordate pentru prima dată în 1917, la inițiativa jurnalistului de origine maghiară Joseph Pulitzer.
image
Apropierea Ungariei revizioniste de Germania nazistă
Propaganda revizionistă maghiară, extrem de activă și de agresivă, a prins în străinătate și pe fondul lipsei de reacție a României.