Drumul Clujului
„Mai vrei o piersică?“ Am dat din cap şi am întins mîna s-o iau. Pentru că eram un copil politicos, acceptam cam tot ce-mi ofereau oamenii în tren – mere, piersici („E spălată!“, a precizat doamna de mai devreme), o singură dată o banană, mentosane, ciocolată chinezească, caramele din acelea care îţi încleiau gura, prăjituri şi plăcinte de casă care se iveau pe neaşteptate din nişte cutii de pantofi legate cu sfoară, saleuri şi sărăţele, uneori chiar şi sandviciuri. Nu-mi era tot timpul foame, însă oricum mă plictiseam groaznic şi ştiam că nu e frumos să refuzi. Iar „vecinii de compartiment“ (aşa se numeau pe atunci... bunica mea, de fiecare dată cînd venea la Bucureşti, ţinea să ne spună că „a călătorit bine“ şi că „a avut nişte vecini buni“) se simţeau datori să ofere te miri ce, atunci cînd pe locul de la geam se fîţîia o fetiţă care n-avea stare, se urca cu picioarele pe banchetă, nu voia să doarmă, nu voia nimic, doar îşi întreba sistematic însoţitorul adult (un părinte, o mătuşă sau o verişoară) dacă „mai e mult“.
Drumurile cu trenul de la Bucureşti la Cluj au fost cele mai lungi – interminabil de lungi – călătorii ale copilăriei mele. Durau cîte opt ore şi jumătate. La fiecare început de vară, ai mei mă trimiteau la bunici şi întotdeauna se găsea cîte cineva binevoitor din familie, care să-şi asume sarcina de a mă transporta dintr-o parte în alta. Pînă la Ploieşti de obicei dormeam, apoi mă trezeam şi începeam să mă agit la geam pentru că „veneau munţii“. Era, de departe, cea mai interesantă porţiune a călătoriei. Staţiile – Sinaia, Buşteni, Predeal – se succedau rapid, n-aveai vreme să te plictiseşti între ele; în plus, nu era vorba despre nişte oraşe prăfoase de cîmpie, ci despre staţiuni. Oamenii pe care îi vedeam prin gări aveau un aer vesel şi relaxat, nu erau nişte simpli călători, erau excursionişti. Puteai să-ţi imaginezi traseele pe care le făcuseră, cabanele unde poposiseră, vîrfurile de unde coborîseră, iar cînd urcau în tren, cu rucsacele lor verzi tip raniţă în spate, încercînd să-şi facă loc pe coridor, aduceau cu ei o gură de aer proaspăt. Şi mai erau şi ţigăncuşele cu frăguţe, zmeură sau mure în cornete din ziare, însă nu aveam voie niciodată să cumpăr, „pentru că făceam urticarie“. Trenul încetinea parcă dinadins, ca să te poţi zgîi în voie la Crucea de pe Caraiman, iar cea mai mare dezamăgire era cînd ceaţa acoperea muntele pînă la jumătate şi nu puteai să vezi nimic. Dincolo de toate aceste minunăţii, mai erau şi tunelurile – misterul suprem!
Aşadar, după ce trenul ieşea din munţi şi apăreau primele blocuri muncitoreşti ale Braşovului, copiii care jucau fotbal între două porţi improvizate sau atîrnau pur şi simplu cu capul în jos de „bătătoare“, mă simţeam de parcă trecusem pur şi simplu pe lîngă vacanţă şi nu mă oprisem pentru că trebuia să ajung la Cluj. Mă mai înveseleam doar cînd vreunul dintre băieţii aceia în pantaloni scurţi, stropiţi de noroi, uita să mai dea cu şutul în minge, ca să-i facă trenului cu mîna – cel puţin eu mergeam undeva, el nu mergea nicăieri.
Cred că între Braşov şi Sighişoara – două ore neîntrerupte de ţaca-ţaca şi trenul care se tîrîia pintr-o zonă deluroasă informă, fără nimic la orizont – am căpătat primele fobii. Cînd era prea cald şi trebuia deschis un geam, totdeauna se găsea cineva care să se plîngă „că e curent“, aşa că se ajungea la un compromis şi se deschidea uşa compartimentului care, ca un făcut, se umpluse ochi la Braşov. Stăteam toţi ca sardelele, tot timpul era cîte un geamantan uriaş al cuiva, la picioarele mele, care nu încăpuse în plasa pentru bagaje, babele îşi fojgăiau pungile, moşii îşi făceau vînt cu ziarelele Scînteia, mirosea a brînză stricată iar apa din sticlă avea un gust acru. Şi tocmai atunci se găsea însoţitorul meu adult „să mîncăm“ (probabil ca să mai treacă timpul). Adică masă serioasă, nu piersici şi caramele. Şi începea să întindă şervete pe măsuţa aia mizerabilă de la geam şi să scoată ouăle fierte tari, ce trebuiau decojite după ce erau ciocănite de colţul măsuţei, sarea în cutiuţa de medicamente, ardeiul tăiat bucăţele şi mai ales acele copănele de pui reci, care prinseseră deja gust şi miros de tren. Din acest motiv, astăzi nu pot mînca în tren nici măcar KFC-uri, nimic care să semene a pui.
Însă treaba cu masa funcţiona oarecum, şi iată că trenul se oprea în sfîrşit la Sighişoara. Trecusem de jumătatea drumului şi mă simţeam cu un picior la Cluj. Urmau staţii cu nume blajine de Ardeal – Mediaş, Blaj, Copşa Mică, Teiuş – şi cu distanţe relativ mici între ele (ştiţi prea bine că drumurile lungi, cu trenul, nu se măsoară în ore, ci în staţii, iar cînd trenul se opreşte undeva, călătorii istoviţi se trezesc din letargia lor, ca să vadă „unde sîntem?“ şi capătă brusc energie... cel mai dezamăgitor pentru toţi e cînd trenul se opreşte în cîmp). În fine, Cîmpia Turzii şi încă o oră insuportabilă, în care nu-ţi mai pasă nici de tuneluri, nici de curbele atît de largi încît poţi vedea „coada trenului“, dacă te apleci pe fereastră. Dintr-odată însă, parcă se ridică o cortină şi văd case, străzi, cartierul de blocuri Zorilor în depărtare, turlele Catedralei ortodoxe din centru, dealul cu Hotelul Belvedere. Văd oraşul care şi astăzi mi-e la fel de drag. Şi nimic la drum lung nu se compară cu bucuria de „a ajunge“.
Pe atunci, habar n-aveam că în un pic mai mult de opt ore şi jumătate poţi ajunge cu avionul de la Bucureşti la New York. Clujul mi se părea cel mai îndepărtat loc de pe planetă.
