Sala de aşteptare

Hotel, restaurant, loc de joacă

„300.000 de lei pe noapte.“ Răspunsul recepţionerei a căzut peste mine ca un trăsnet. Eram la prima delegaţie ca reporter, urma să scriu despre decăderea oraşului natal al lui Nicolae Ceauşescu, Scorniceşti, şi din tot decontul mai aveam doar 350.000 de lei. Banii ar fi trebuit să îmi asigure un pat, ceva mîncare şi un drum înapoi spre Iaşi. „Asta e, voi dormi pe stradă la noapte“, mi-am spus ieşind din hotel, în timp ce încercam să mă conving că orice început de carieră cere sacrificii. Apoi, pe una dintre străzile din Slatina care duceau spre gară, mi-a venit ideea salvatoare: voi dormi în sala de aşteptare.

Am ajuns în staţie aproape vesel, dar cînd am deschis uşa încăperii care avea să-mi fie adăpost, minientuziasmul meu s-a evaporat. Tocmai intram în cea mai lungă noapte din acel an.

„Azi am făcut 500 de lei“

E abia ora 22,00 şi Gara de Nord din Bucureşti e aproape pustie. Din furnicarul de oameni care vin şi pleacă, care întîrzie ori ajung prea devreme, care iau un taxi cu preţul corect sau umflat, a mai rămas doar un rest cu cîteva exemplare ce aşteaptă ultimele trenuri. Garnitura cea din urmă a serii pleacă spre Arad la 23,45, după care, pe calea ferată ce iese din Bucureşti se lasă liniştea pînă la 05,06, cînd se pun în mişcare vagoanele spre Buzău.

Peroanele sînt acum dominate de oamenii străzii, de oamenii de pază şi de şoferii unor maxi-taxiuri tîrzii, care caută călători ce ar putea alege în ultima clipă a mersului trenurilor, un drum ceva mai ieftin. „Mă învîrt mereu pe aici şi de multe ori îmi iese. Azi am avut curse de 500 de lei“, se lăudă un bărbat cu numai trei dinţi pe gingia de sus, care speră astfel să mă convingă cît de mulţi au încredere în el.

Dar pe mine nu mă interesează nici să plec, nici să vin. Mă duc direct spre sala de aşteptare. Şi spre amintirile din noaptea aceea de acum 14 ani.

*  *  *

Primul lucru care m-a izbit în uşa sălii de aşteptare din Slatina a fost mirosul. Mirosul acela pe care aveam să-l regăsesc în toate sălile din toate gările româneşti. Un amestec de transpiraţie veche, arome de parizer şi brînză, un firicel de parfum ieftin şi un pic de umezeală. Am intrat şi nu era nimeni. M-am aşezat pe un fotoliu – în acea încăpere ceferisto-oltenească a anului 1999 am găsit fotolii cu bureţii aproape striviţi şi lemn intrîndu-ţi în spate. Am pus bagajul lîngă mine şi m-am uitat la ceas. Era ora 22,00, mai aveam de stat pînă la 5,00. Am adunat numărul de minute pe care trebuia să le petrec acolo şi m-am cam îngrozit.

Calculul mi-a fost întrerupt de un agent de poliţie, şeful postului din gară. „Dumneavoastră ce faceţi aici?“, „Sînt reporter, fac un reportaj şi nu am unde să stau pînă mîine.“ „Nu prea aveţi voie să dormiţi aici, dar fie, vă dau eu voie. Numai aveţi grijă, umblă foarte mulţi hoţi prin gară.“ Spusele agentului, care s-a întors cu un zîmbet mulţumit pe figură – „azi am mai făcut o faptă bună“, probabil că s-a gîndit – şi a plecat, m-au lăsat cu gura căscată. „Păi, şi asta o spuneţi dumneavoastră, care ar fi trebuit să mă apăraţi“, mi-a venit în minte replica pe care nu am mai avut cui s-o dau. M-am aşezat la loc în fotoliu, deznădăjduit. „Cel mai important e să nu adorm.“ Evident, nu am reuşit.

Căruţa cu hotdog

În sălile de aşteptare ale Gării de Nord din Bucureşti, din zilele noastre, fie că e cea pentru călătorii de la clasa I, fie că e cea pentru călătorii de la clasa a II-a, nu intri decît dacă ai bilet de tren cumpărat. Un gardian stă pe scaun, lîngă uşă, şi unii dintre cei care intră simt nevoia să îi arate bucata de hîrtie imprimată care le asigură accesul. Desigur că gestul e inutil. Oricum, se poate pătrunde şi fără bilet, dacă-i explici băiatului că nu stai mult.

M-am aşezat pe un scaun de plastic roşu, lipit de perete. Nu-mi mai intră lemnul în spate, dar parcă nici confortabil nu mă simt. De altfel, sentimentele pe care le am în Gara de Nord sînt contradictorii, de la coloane pînă la peroane. Pe un perete al sălii de la clasa I şade o plasmă de ultimă generaţie, cu reclame. De un altul e prins un televizor cu tub catodic şi ani mulţi vechime, care afişează pe fond verde mersul trenurilor, cu litere negre, chioare. Trolerele moderne şterg căciulile de oaie ale celor care dorm întinşi. Mîncarea la pachet acoperă bip-ul smartphone-urilor celor care se plictisesc.

Şi dintr-o dată, acolo, în sala de aşteptare din Gara de Nord, am această revelaţie: căile ferate româneşti vor să intre în noul secol, dar nu se pot debarasa de cel trecut. Plec din încăpere oarecum mîndru de observaţia mea, şi chiar pe culoarul central, cel din faţa ghişeului de informaţii, observ o căruţă cu coviltir de lemn şi roţi de metal, din care se vinde hotdog în stil american.

*  *  *

M-am trezit brusc şi am verificat dacă mai am breteaua genţii de voiaj pe care o trecusem pe sub mînă. Mai multe perechi de ochi s-au uitat, pentru o clipă, spre mine. Între timp, nu mai eram singur în sală. Doi copii murdari, o fată şi un băiat, cu haine mult prea subţiri pentru acel octombrie rece, făceau glume şi rîdeau în stînga mea. Două bătrîne cu bagaje voluminoase discutau despre ale lor din sat, ocazie cu care am şi aflat că urmau să plece spre casă cu primul tren de dimineaţă. Un bărbat sorbea alcool dintr-o sticlă maro. După ce a terminat lichidul, a ieşit pe peronul gării, spre stînga. M-am uitat la ceas: nu trecuse decît o oră. Cînd trenurile nu merg, timpul se mişcă cu şi mai multă întîrziere.

CFR întîrzie şi cînd pleacă

Descopăr în Gara de Nord un concept pe care, la început, recunosc, nu îl înţeleg: întîrzierile înregistrate la plecare. Că CFR-ul întîrzie cînd vine, cu asta deja ne-am obişnuit. Dar cum reuşeşte să întîrzie şi cînd pleacă? Cursa spre Arad, de exemplu, cea trecută în program la 23,45, urmează să pornească, de fapt, cu 80 de minute mai tîrziu. Iar cea spre Sofia – cu 85 de minute peste ora stabilită. „E simplu, domnule“, răspunde relaxat o funcţionară de la Informaţii. „Înseamnă că acele garnituri nu se formează la Bucureşti, ci vin din alte părţi. Trenul spre Arad vine de la Constanţa, iar cel spre Sofia vine de la Moscova“, îmi spune, şi, dintr-odată, conceptul nu mi se mai pare aşa ilogic. Mă întorc spre panoul cu mersul trenurilor şi mă bufneşte rîsul. Trenul de Moscova, care soseşte de la 1800 de kilometri depărtare, are întîrziere 110 minute. În schimb, cel de la Constanţa, care e de aici, de la noi de peste drum, are întîrziere 100 de minute.

Mă întorc în sala de aşteptare. Altceva ce pot să fac?

*  *  *

„Eu am fugit ieri de la cămin. Tu ce-ai făcut?“, l-a întrebat fata pe băiatul care se sprijinea cu umărul în fotoliu. Era deja două noaptea, mai adormisem o dată, bagajul era la locul lui. „Pe mine m-au dus la spital, dar şi eu am plecat. Nu îmi place la spital, nu îmi place la cămin“, a stabilit băiatul, în timp ce eu realizam că prin „cămin“ cei doi se referă la orfelinat. „Eu am mai fugit o dată, dar m-au prins. Acuma iau trenul, să nu mă mai găsească“, a continuat fata. „Unde mergi?“, s-a arătat curios băiatul. „Nu ştiu“, a răspuns fata şi a izbucnit în rîs. „Mă iei şi pe mine“, a decretat băiatul. „Dar mai tăceţi din gură“, a strigat bărbatul cu sticla maro, spărgînd discuţia, apoi a mai sorbit o gură, dacă tot s-a trezit. M-am strîns şi eu mai bine în fotoliu. Pînă la cinci mai era.

„E mai ieftin aici, maică“

Sala de aşteptare e şi hotel, şi restaurant. Zgomotul pungilor de-un leu, din care iese cîte-un sul de salam, cîte un sandvici adus de acasă, încă se combină cu sforăitul cîte unui provincial în vîrstă venit la spital, la Bucureşti, numai cu banii de drum şi cu cei de şpagă. „Apăi, mamă, de unde să iau un milion să dau la motel? Mai bine stau aici. E cald, e lumină, uite, e păzit“, îmi spune o bătrînă. E lumină, într-adevăr, îmi dau seama, la Slatina, acum 14 ani, singurele raze din sală erau cele care intrau din peron. „Eu am venit să fac o biopsie şi mi-au cerut cinci milioane. Din pensia mea de şase, îţi dai seama. Şi n-aş fi stat aicea, aş fi plecat cu maxi-taxi, dar s-a scumpit. Pînă la Alexandria e 32 de lei, maică. Aicea mai avem bilete din astea reduse, cît or mai fi, pentru noi e mai bine“, vede bătrîna partea plină a paharului de la CFR. Apoi îmi spune că e obosită şi tace ruşinată. Mă ridic de lîngă ea şi ies încă o dată pe peron. Tocmai atunci, trece pe lîngă mine o maşinuţă roşie, electrică, din aceea cu platformă, pe care visam să o conduc cînd eram copil. Uite că în Gara de Nord a Bucureştiului încă mai circulă şi acum.

*  *  *

S-a auzit un şuierat. Bărbatul cu sticla maro s-a trezit buimac, a privit în stînga şi în dreapta, a mai luat o gură, s-a ridicat greoi şi a plecat. Bătrînele şi-au strîns rafiile, apoi au ieşit la prima linie. Cei doi copii nu mai sînt, au plecat cît am aţipit din nou. M-am ridicat, la rîndu-mi, mi-era frig, mi-era somn şi nu mai aveam nici un chef de Ceauşescu şi de Scorniceştii lui.

Răzvan Chiruţă e reporter la România liberă.