De la Paris la Beijing cu Transsiberianul (în timp ce URSS-ul se prăbuşea)

„Mergeau întunecaţi,
în noaptea solitară.“
Virgiliu

Vara era pe sfîrşite. La Paris încă mai era cald, iar străzile dispăreau sub traficul neîntrerupt al maşinilor strălucitoare şi zgomotoase. Călătoria pe care urma s-o fac avea să-mi confirme statutul de rătăcitor. Destinaţia mea era călătoria. Mai precis, călătoria şi trenul. Şi asta într-o vreme în care pămîntul se îndepărta, lăsînd loc tăcerii.

Biroul meu se afla la douăzeci de minute de mers pe jos de agenţia de voiaj. Hotărîrea a fost luată într-o dimineaţă liniştită. Am ales drumul cel mai lung, prin Manciuria. Urma să plec pe 3 decembrie 1991 la ora 16,37, din Gare du Nord, cu trenul Paris-Berlin-Varşovia-Moscova-Beijing.

Paris, Gare du Nord

Paltonul meu gros, căştile walkman-ului atîrnate la gît, dar mai ales biletul Paris-Moscova-Pekin pe care-l aveam în buzunar, mă fac să fiu o apariţie ciudată în mijlocul mulţimii. După ce las căruciorul de bagaje, mă îndrept către linia 17. Trenul Paris-Moscova se numeşte „Molière“. Vagonul meu, complet negru, vine chiar după locomotivă, înaintea celor cu destinaţia Berlin şi Varşovia. Controlorul e rus.

Compartimentul e împărţit în patru cuşete. E trist, trist şi întuneric. Lipsei de lumină a iernii i se adaugă un fel de ceaţă a Estului, deja vizibilă de-aici, de la Gare du Nord. Puţină culoare sau deloc. Pe fiecare pat sînt cearşafuri curate, uzate pe alocuri, împăturite. Hotărăsc să străbat culoarul la capătul căruia se află un samovar, gata să fie folosit. Sobiţa e caldă, înăuntru pîlpîie cărbune incandescent.

O femeie îmbrăcată într-un impermeabil roşu, încărcată de bagaje, plăpîndă, făcînd echilibristică pe tocurile înalte, urcă treptele vagonului: nimic din fiinţa ei nu se potriveşte cu locul, momentul sau contextul. Trenul se umple. În difuzoare se anunţă plecarea iminentă.

Trenul porneşte la un drum de 12.500 de km, zece zile şi zece nopţi pînă la Beijing. Dar mai întîi, de la Paris la Moscova, două nopţi, o zi şi 3000 de km, traversînd Germania reunificată, pînă la „Cortina de Fier“, la Frankfurt. La porţile lumii comuniste, vameşii se arată bănuitori. Femeia cu impermeabil roşu cere azil politic, dar este refuzată: nu are viză.

În fiecare gară urcă şi coboară alţi călători. La început, aud doar franceză şi germană, pe urmă şi limbi slave – polona şi rusa. Oprire la Brest, apoi la Minsk, la Orsha; Bielorusia e repede înghiţită de tren.

Moscova, Gara Bieloruskaia

Trenul încetineşte, locomotiva scoate abur, frînează cu scrîşnet şi intră în gară.

Nu văd nimic prin geamul compartimentului. Trenul, acoperit de un strat de jeg aproape negru, căpătase culoarea gărilor prin care trecuse. Voi sta 24 de ore la Moscova, obligaţie sovietică: o noapte la Hotelul Belgrad. A doua zi, Tatiana mă aşteaptă la staţia de metrou Baikalskaia, ca să petrecem ziua împreună, ceaţa e deasă, sînt -17°. Îmi cumpăr o căciulă cu urechi. Între timp, s-a făcut ora să merg la Gara Iaroslav.

Tatiana mă lasă singur în mijlocul mulţimii de călători cărînd după ei bagaje monstruoase, valize, genţi, cufere şi tot soiul de pachete legate cu sfoară. Acest tren, Transsiberianul, este strîns legat de China. La Gara Iaroslav din Moscova nu mai eşti în Rusia: oamenii, cu toţii pe picior de plecare, sînt chinezi sau coreeni. E noapte. Peroanele sînt învăluite de o lumină gălbuie, palidă. Număr vagoanele trenului, sînt optsprezece. Îmi caut vagonul „meu“, compartimentul „meu“, la clasa „moale“, cu două paturi faţă în faţă, mari şi confortabile.

Odupă ce m-am instalat, fac cunoştinţă cu tovarăşul meu de călătorie, un mongol pe nume Mendée. Nu ne putem înţelege în nici o limbă. E un abonat al trenurilor, în ambele sensuri: înţeleg că face comerţ cu haine între Beijing, Moscova şi Varşovia.

Samovarul funcţionează deja. Trenul se smuceşte. Zgomotele gării se şterg. Aici şi acum îmi pasă prea puţin de trecerea timpului, sînt „înăuntru“. Gust clipa.

Zăpada e cu noi: nu bate vîntul, cîmpia e presărată cu mici căpiţe de fîn, anunţînd un sat apropiat, păduri de mesteceni, la marginea cărora se văd colibele de lemn – izba. Stau întins pe pat, iar suspensia săltăreaţă a vagonului şi ecartamentul, atît de diferit de cel al trenurilor din Vest, mă fac să mă simt ca pe vapor.

Mesele sînt incluse în preţul biletului, pînă la graniţa chineză. Micul dejun este servit la ora anunţată: ceai, un ou sau două, pîine neagră, un pic de unt, gem de mere şi o bucată de brînză. Zahărul, lunguieţ, este învelit într-o bucată de hîrtie albastră, rustică. Igiena alimentelor nu e sigură. Mă mulţumesc cu masa de dimineaţă, în detrimentul celorlalte două, imposibil de înghiţit: o fiertură (sau supă), un lichid groaznic de gras, cu o bucată de carne sau un cîrnat plutitor într-un vas de aluminiu. Aşa am slăbit 10 kilograme între Moscova şi Beijing.

Trecem Uralii, poarta Asiei, în 24 de ore, la 1400 km de Moscova. Acesta va fi ritmul trenului. Swerdlowsk se deschide spre Siberia. Parisul este acum foarte departe. Siberia albă şi rece se întinde la nesfîrşit, pînă ce frigul, atît de cumplit, albeşte aerul şi cerul de deasupra imensului platou. Asemeni unor funii negre, şinele desenează decorul, vulnerabil, inaccesibil.

Andrei, un român, priveşte pe geamul de pe culoar. Vorbeşte franceza şi multe alte limbi. A plecat din Moscova, se duce în Tibet, ca să studieze religia localnicilor. E primul român pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Va fi interpretul meu. Ne vom petrece timpul împreună pînă la graniţa chineză. Vedem acelaşi peisaj, ascultăm muzică la un singur walkman şi purtăm lungi conversaţii.

Trenul se pregăteşte să fie înghiţit de noapte: chiar şi acum, ziua încă mai rezistă graţie zăpezii, lumină în faţă, penumbră în depărtare. Şi acolo, între zi şi noapte, un lup. Stă drept, uitîndu-se la convoiul feroviar. E nemişcat. Distanţa şi noaptea îl înghit în norul de zăpadă stîrnit de mişcarea vagoanelor.

Siberia, teritoriul gulagurilor

Saşa, venit din Uzbekistan, este în drum spre Harbin, împreună cu soţia lui, care este atît de ridată, încît zîmbetul ei nu e decît un pliu în încreţitura pielii; îşi povesteşte viaţa de şofer militar petrecută pe lîngă calea ferată: a livrat marfa de la un gulag la altul. Vreau să aflu mai multe. Dar Saşa zice că nu înţelege: prizonieri, „doar“ prizonieri. Nu mai scot nimic de la el.

Mă trezesc: afară s-a luminat. Ce oră să fie, sau mai bine zis pe care s-o aleg? 10,30 – ora Moscovei, 12,30 – ora Siberiei, 9,30 – ora Parisului? Nu mai ştiu nici ziua, nici ceasurile. Doar drumul care se ţine de tren, ca o urmă lăsată de o peniţă, cu pete de cerneală în loc de oraşe şi de lacuri. Hotărăsc să mă ţin de ora soarelui: ora prînzului devine treptat ora cinei.

Irkuţk: scufundare fascinantă în lacul Baikal, pe lîngă care trece trenul o bună bucată de vreme.

Iar trenul îşi urmează calea, din gară în gară. În fiecare staţie, un spectacol nou: traficanţi de toate felurile urcă şi coboară, haine de blană, ţigări, ceasuri şi brăţări, binocluri, coniac din Azerbaijan, şampanie din Crimeea, caviar, votcă. Bucătarul de la vagonul-restaurant se tîrguieşte violent de pe scări cu băbuţe care se îngrămădesc, îşi desfac coşurile de paie, strigă ca să atragă atenţia şi să cîştige cîteva ruble pe cartofi, borcane de zacuscă şi alte produse locale. Trenul nu stă în gară decît vreun sfert de oră, uneori mai puţin, şi o ia din loc fără să anunţe. Încălţaţi cu cizme de pîslă, tot felul de necăjiţi aleargă după trenul care o ia din loc, încearcă un ultim negoţ, după care renunţă şi pleacă, ascunzîndu-se în mantale. În gară la Alsamai mi-a îngheţat mustaţa în cîteva minute: sînt -30° C.

Luna se caţără în primul ei pătrar: o văd cum creşte de la o zi la alta.

Frontiera ruso-chineză

După Sabaikalsk, apare frontiera: Manzhouli. Trenul s-a oprit în gară. Macarale uriaşe prind vagoanele şi le aşază pe platformele adaptate la lărgimea şinelor din China. Manevra provoacă un cutremur care dărîmă mărfurile ascunse în pereţii compartimentului. Timp de cinci ore, vameşii scormonesc, demontează, smulg şi găsesc: coarne de gazele (bune pentru fabricat produse afrodisiace), ţigări, piese de motoare Lada, de calculatoare... Andrei, care nu are viză, convins că „prietenia“ româno-chineză încă mai este valabilă, stă pe loc, blocat de poliţie.

Las în urmă ceea ce era URSS la plecarea din Moscova şi a devenit, între timp, pe 8 decembrie, CEI (Comunitatea Statelor Independente).

Intrăm în Manciuria: un peisaj amestecat, taiga şi stepă, case de chirpici, acoperite cu paie. Rîurile sînt îngheţate, orezăriile la fel. Babuşca intră în acţiune, dă cu aspiratorul şi pregăteşte deja trenul pentru retur. Compartimentele se golesc pe rînd. În cel de alături, o chinezoaică fredonează o melopee plîngăreaţă, sfîşietoare. La vagonul-restaurant, chinezesc acum, trebuie să desenez ce vreau să mănînc, iar orezul e binevenit.

Din cauza trepidaţiilor trenului, linguriţa tremură în paharul cu ceai. Trenul ajunge la destinaţie, ne aflăm în aglomeraţia urbană a Beijing-ului, în care fojgăie şiruri de biciclete, de pietoni, de camioane, de poliţişti, de oameni de tot felul.

Şapte fuse orare mai departe – e ora 13,30. Transsiberianul intră în gara oraşului Beijing.

Richard Edwards a făcut această călătorie începînd de marţi, 3 decembrie, pînă vineri, 13 decembrie 1991. Coordonator de proiecte culturale şi urbane în cadrul asociaţiei Atlante (www.atlante-patrimoinevivant.eu), îşi împarte cea mai mare parte a timpului între Bucureşti şi Horezu.

traducere de Iolanda VASILIU