De la Paris la Beijing cu Transsiberianul (în timp ce URSS-ul se prăbuşea)

Richard EDWARDS
Publicat în Dilema Veche nr. 471 din 21-27 februarie 2013
De la Paris la Beijing cu Transsiberianul (în timp ce URSS ul se prăbuşea) jpeg

„Mergeau întunecaţi,
în noaptea solitară.“
Virgiliu

Vara era pe sfîrşite. La Paris încă mai era cald, iar străzile dispăreau sub traficul neîntrerupt al maşinilor strălucitoare şi zgomotoase. Călătoria pe care urma s-o fac avea să-mi confirme statutul de rătăcitor. Destinaţia mea era călătoria. Mai precis, călătoria şi trenul. Şi asta într-o vreme în care pămîntul se îndepărta, lăsînd loc tăcerii.

Biroul meu se afla la douăzeci de minute de mers pe jos de agenţia de voiaj. Hotărîrea a fost luată într-o dimineaţă liniştită. Am ales drumul cel mai lung, prin Manciuria. Urma să plec pe 3 decembrie 1991 la ora 16,37, din Gare du Nord, cu trenul Paris-Berlin-Varşovia-Moscova-Beijing.

Paris, Gare du Nord

Paltonul meu gros, căştile walkman-ului atîrnate la gît, dar mai ales biletul Paris-Moscova-Pekin pe care-l aveam în buzunar, mă fac să fiu o apariţie ciudată în mijlocul mulţimii. După ce las căruciorul de bagaje, mă îndrept către linia 17. Trenul Paris-Moscova se numeşte „Molière“. Vagonul meu, complet negru, vine chiar după locomotivă, înaintea celor cu destinaţia Berlin şi Varşovia. Controlorul e rus.

Compartimentul e împărţit în patru cuşete. E trist, trist şi întuneric. Lipsei de lumină a iernii i se adaugă un fel de ceaţă a Estului, deja vizibilă de-aici, de la Gare du Nord. Puţină culoare sau deloc. Pe fiecare pat sînt cearşafuri curate, uzate pe alocuri, împăturite. Hotărăsc să străbat culoarul la capătul căruia se află un samovar, gata să fie folosit. Sobiţa e caldă, înăuntru pîlpîie cărbune incandescent.

O femeie îmbrăcată într-un impermeabil roşu, încărcată de bagaje, plăpîndă, făcînd echilibristică pe tocurile înalte, urcă treptele vagonului: nimic din fiinţa ei nu se potriveşte cu locul, momentul sau contextul. Trenul se umple. În difuzoare se anunţă plecarea iminentă.

Trenul porneşte la un drum de 12.500 de km, zece zile şi zece nopţi pînă la Beijing. Dar mai întîi, de la Paris la Moscova, două nopţi, o zi şi 3000 de km, traversînd Germania reunificată, pînă la „Cortina de Fier“, la Frankfurt. La porţile lumii comuniste, vameşii se arată bănuitori. Femeia cu impermeabil roşu cere azil politic, dar este refuzată: nu are viză.

În fiecare gară urcă şi coboară alţi călători. La început, aud doar franceză şi germană, pe urmă şi limbi slave – polona şi rusa. Oprire la Brest, apoi la Minsk, la Orsha; Bielorusia e repede înghiţită de tren.

Moscova, Gara Bieloruskaia

Trenul încetineşte, locomotiva scoate abur, frînează cu scrîşnet şi intră în gară.

Nu văd nimic prin geamul compartimentului. Trenul, acoperit de un strat de jeg aproape negru, căpătase culoarea gărilor prin care trecuse. Voi sta 24 de ore la Moscova, obligaţie sovietică: o noapte la Hotelul Belgrad. A doua zi, Tatiana mă aşteaptă la staţia de metrou Baikalskaia, ca să petrecem ziua împreună, ceaţa e deasă, sînt -17°. Îmi cumpăr o căciulă cu urechi. Între timp, s-a făcut ora să merg la Gara Iaroslav.

Tatiana mă lasă singur în mijlocul mulţimii de călători cărînd după ei bagaje monstruoase, valize, genţi, cufere şi tot soiul de pachete legate cu sfoară. Acest tren, Transsiberianul, este strîns legat de China. La Gara Iaroslav din Moscova nu mai eşti în Rusia: oamenii, cu toţii pe picior de plecare, sînt chinezi sau coreeni. E noapte. Peroanele sînt învăluite de o lumină gălbuie, palidă. Număr vagoanele trenului, sînt optsprezece. Îmi caut vagonul „meu“, compartimentul „meu“, la clasa „moale“, cu două paturi faţă în faţă, mari şi confortabile.

Odupă ce m-am instalat, fac cunoştinţă cu tovarăşul meu de călătorie, un mongol pe nume Mendée. Nu ne putem înţelege în nici o limbă. E un abonat al trenurilor, în ambele sensuri: înţeleg că face comerţ cu haine între Beijing, Moscova şi Varşovia.

Samovarul funcţionează deja. Trenul se smuceşte. Zgomotele gării se şterg. Aici şi acum îmi pasă prea puţin de trecerea timpului, sînt „înăuntru“. Gust clipa.

Zăpada e cu noi: nu bate vîntul, cîmpia e presărată cu mici căpiţe de fîn, anunţînd un sat apropiat, păduri de mesteceni, la marginea cărora se văd colibele de lemn – izba. Stau întins pe pat, iar suspensia săltăreaţă a vagonului şi ecartamentul, atît de diferit de cel al trenurilor din Vest, mă fac să mă simt ca pe vapor.

Mesele sînt incluse în preţul biletului, pînă la graniţa chineză. Micul dejun este servit la ora anunţată: ceai, un ou sau două, pîine neagră, un pic de unt, gem de mere şi o bucată de brînză. Zahărul, lunguieţ, este învelit într-o bucată de hîrtie albastră, rustică. Igiena alimentelor nu e sigură. Mă mulţumesc cu masa de dimineaţă, în detrimentul celorlalte două, imposibil de înghiţit: o fiertură (sau supă), un lichid groaznic de gras, cu o bucată de carne sau un cîrnat plutitor într-un vas de aluminiu. Aşa am slăbit 10 kilograme între Moscova şi Beijing.

Trecem Uralii, poarta Asiei, în 24 de ore, la 1400 km de Moscova. Acesta va fi ritmul trenului. Swerdlowsk se deschide spre Siberia. Parisul este acum foarte departe. Siberia albă şi rece se întinde la nesfîrşit, pînă ce frigul, atît de cumplit, albeşte aerul şi cerul de deasupra imensului platou. Asemeni unor funii negre, şinele desenează decorul, vulnerabil, inaccesibil.

Andrei, un român, priveşte pe geamul de pe culoar. Vorbeşte franceza şi multe alte limbi. A plecat din Moscova, se duce în Tibet, ca să studieze religia localnicilor. E primul român pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Va fi interpretul meu. Ne vom petrece timpul împreună pînă la graniţa chineză. Vedem acelaşi peisaj, ascultăm muzică la un singur walkman şi purtăm lungi conversaţii.

Trenul se pregăteşte să fie înghiţit de noapte: chiar şi acum, ziua încă mai rezistă graţie zăpezii, lumină în faţă, penumbră în depărtare. Şi acolo, între zi şi noapte, un lup. Stă drept, uitîndu-se la convoiul feroviar. E nemişcat. Distanţa şi noaptea îl înghit în norul de zăpadă stîrnit de mişcarea vagoanelor.

Siberia, teritoriul gulagurilor

Saşa, venit din Uzbekistan, este în drum spre Harbin, împreună cu soţia lui, care este atît de ridată, încît zîmbetul ei nu e decît un pliu în încreţitura pielii; îşi povesteşte viaţa de şofer militar petrecută pe lîngă calea ferată: a livrat marfa de la un gulag la altul. Vreau să aflu mai multe. Dar Saşa zice că nu înţelege: prizonieri, „doar“ prizonieri. Nu mai scot nimic de la el.

Mă trezesc: afară s-a luminat. Ce oră să fie, sau mai bine zis pe care s-o aleg? 10,30 – ora Moscovei, 12,30 – ora Siberiei, 9,30 – ora Parisului? Nu mai ştiu nici ziua, nici ceasurile. Doar drumul care se ţine de tren, ca o urmă lăsată de o peniţă, cu pete de cerneală în loc de oraşe şi de lacuri. Hotărăsc să mă ţin de ora soarelui: ora prînzului devine treptat ora cinei.

Irkuţk: scufundare fascinantă în lacul Baikal, pe lîngă care trece trenul o bună bucată de vreme.

Iar trenul îşi urmează calea, din gară în gară. În fiecare staţie, un spectacol nou: traficanţi de toate felurile urcă şi coboară, haine de blană, ţigări, ceasuri şi brăţări, binocluri, coniac din Azerbaijan, şampanie din Crimeea, caviar, votcă. Bucătarul de la vagonul-restaurant se tîrguieşte violent de pe scări cu băbuţe care se îngrămădesc, îşi desfac coşurile de paie, strigă ca să atragă atenţia şi să cîştige cîteva ruble pe cartofi, borcane de zacuscă şi alte produse locale. Trenul nu stă în gară decît vreun sfert de oră, uneori mai puţin, şi o ia din loc fără să anunţe. Încălţaţi cu cizme de pîslă, tot felul de necăjiţi aleargă după trenul care o ia din loc, încearcă un ultim negoţ, după care renunţă şi pleacă, ascunzîndu-se în mantale. În gară la Alsamai mi-a îngheţat mustaţa în cîteva minute: sînt -30° C.

Luna se caţără în primul ei pătrar: o văd cum creşte de la o zi la alta.

Frontiera ruso-chineză

După Sabaikalsk, apare frontiera: Manzhouli. Trenul s-a oprit în gară. Macarale uriaşe prind vagoanele şi le aşază pe platformele adaptate la lărgimea şinelor din China. Manevra provoacă un cutremur care dărîmă mărfurile ascunse în pereţii compartimentului. Timp de cinci ore, vameşii scormonesc, demontează, smulg şi găsesc: coarne de gazele (bune pentru fabricat produse afrodisiace), ţigări, piese de motoare Lada, de calculatoare... Andrei, care nu are viză, convins că „prietenia“ româno-chineză încă mai este valabilă, stă pe loc, blocat de poliţie.

Las în urmă ceea ce era URSS la plecarea din Moscova şi a devenit, între timp, pe 8 decembrie, CEI (Comunitatea Statelor Independente).

Intrăm în Manciuria: un peisaj amestecat, taiga şi stepă, case de chirpici, acoperite cu paie. Rîurile sînt îngheţate, orezăriile la fel. Babuşca intră în acţiune, dă cu aspiratorul şi pregăteşte deja trenul pentru retur. Compartimentele se golesc pe rînd. În cel de alături, o chinezoaică fredonează o melopee plîngăreaţă, sfîşietoare. La vagonul-restaurant, chinezesc acum, trebuie să desenez ce vreau să mănînc, iar orezul e binevenit.

Din cauza trepidaţiilor trenului, linguriţa tremură în paharul cu ceai. Trenul ajunge la destinaţie, ne aflăm în aglomeraţia urbană a Beijing-ului, în care fojgăie şiruri de biciclete, de pietoni, de camioane, de poliţişti, de oameni de tot felul.

Şapte fuse orare mai departe – e ora 13,30. Transsiberianul intră în gara oraşului Beijing.

Richard Edwards a făcut această călătorie începînd de marţi, 3 decembrie, pînă vineri, 13 decembrie 1991. Coordonator de proiecte culturale şi urbane în cadrul asociaţiei Atlante (www.atlante-patrimoinevivant.eu), îşi împarte cea mai mare parte a timpului între Bucureşti şi Horezu.

traducere de Iolanda VASILIU

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Când ajunge din nou în România un val de aer polar: unde se anunță ger cumplit, cât mai ninge la munte
Trei zile de iarnă autentică se anunță în mai multe județe din zona de munte. Meterologii anunță ninsori puternice și viscol. Începând de duminică însă un val de aer polar lovește România. Sunt așteptate temperaturi de până la minus 20 de grade Celsius.
image
Trufia îngroapă România. De ce nu putem fi cel mai de preț aliat pentru Occident: „Suntem ca ruda aia săracă...”
România nu reușește să profite de oportunităţi și să-și exploateze potențialul. Marius Ghincea, profesor la Universitatea Johns Hopkins, explică ce-i lipsește României.
image
Netflix, accesat doar din propria locuinţă. Compania ia măsuri drastice: care va fi singura excepţie
Netflix urmează să ia măsuri drastice, astfel încât utilizatorii să nu îşi mai poată împărţi contul cu alte persoane. Decizia a venit, după ce datele statistice au arătat că peste 100 de milioane de utilizatori din întreaga lume folosesc, de fapt, contul altcuiva.

HIstoria.ro

image
Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.