Prin vagoanele goale ale "Prieteniei" noastre

Au fost vremuri în care trenul acesta ajungea în Bucureşti din Chişinău pentru că făcea legătura dintre Moscova şi Sofia. Se spune că, atunci cînd staţiona în Gara de Nord, călătorii aruncau bomboane pe geam şi le strigau copiilor care se aruncau hulpavi ca vulturii, scormonind printre pietre după ele, „maladeţ!“ Înăuntru era vînzoleală, cald şi bine, iar măsuţele de plastic erau pline cu ambalaje lucioase, biscuiţi şi ceai. Se legau prietenii, relaţii de amor. Dar asta se întîmpla demult. Astăzi, „Prietenia“ îşi plimbă însoţitorii de vagon, şeful de tren şi numai uneori, dacă-i vreme rea, are noroc şi de cîţiva călători.

Şi cum vremea nu e chiar atît de rea – iarna asta parcă a fost mai miloasă –, vagoanele albastre, tăiate în lungime de o dungă galbenă, alunecă agale pe şine şi vor pleca spre Chişinău, la 19,40, cu doar cîţiva voiajori. Mîinile însoţitorilor de vagon – nişte inşi prietenoşi care fac ceai, pun cărbuni pe foc şi-ţi aduc prosopelul din setul de lenjerie – taie fumul şi fac semne de la uşile deschise.

Trenul ăsta, „Prietenia“, pomenit şi descris apoi în discuţiile străinului care a mers vreodată cu el – nu-i exagerare, unii chiar au pus poze pe Facebook, cu Instragram-ul – e deosebit. Moş Vasile, unul dintre cei mai vechi şi nostalgici însoţitori de vagon, povesteşte cum şi-a băgat odată capul pe geam un ţigan şi a scuipat a mirare cînd a văzut covoarele. „Ptiu! Aici e ca la mine acasă! Cît costă covorul ăsta?“ Ba chiar, în urmă cu cîţiva ani, însoţitorul s-a trezit într-o noapte şi l-a prins pe unul scoţînd o traversă pe geam. Noroc că se apropiau de Ploieşti, hoţul a lăsat totul baltă, şi însoţitorii au reuşit să recupereze comoara. Dar Vasile s-a întristat. Merge cu trenul ăsta din ’96, de cînd s-a angajat la Calea Ferată Moldova (CFM), şi e ca şi cum cineva ar fi încercat să-i jefuiască podoabele din casă.

Mai are „Prietenia“ aşa: perdeluţe CFM de culoarea cafelei cu lapte, cu ciucuri la clasa I, care încadrează unduios dealurile; flori artificiale în ghiveci, element de decor nelipsit în cuşetele călătorilor şi – dacă însoţitorii de vagon sînt mai pioşi – cîte o iconiţă mică, stingheră, agăţată deasupra patului. La capătul vagonului se găseşte o sobă zdravănă în care ard în veselie cărbuni, şi un cazan, nepotul samovarelor, din care curge apă caldă pentru ceai sau cafea. Mai e o încăpere separată, din care însoţitorii aduc covrigi.

Supremaţia microbuzelor

„Au fost vremuri în care trenul ăsta arăta mai bine decît cele româneşti“, susţine domnul Constantin, un bărbat cu păr alb şi umeri îndreptaţi de un sacou albastru marinăresc, cu insigne aurii. E şeful de tren al „Prieteniei“, de doi ani, după ce l-au mutat de pe cel de Moscova, dar este respectat. Cînd vorbeşte, Alexei şi Dima, însoţitorii vagonului de clasa I, tac mîlc. Cînd face glume, rîd la unison.

Desigur, au fost timpuri în care moldovenii, de mulţi ce erau, dormeau pe hol cu capurile pe genţi de rafie, iar vameşii călcau pe ei după verificarea paşapoartelor. Barmanul de la bufet, un bărbat mustăcios care a lucrat, pînă vara trecută, împreună cu soţia sa, îşi aminteşte că a „cazat“ călători inclusiv în cuşeta lui cu patru paturi. 18 oameni. Moş Vasile a prins perioadele în care se făcea business „la greu“ cu fiare de călcat, televizoare, votcă, baloane de gaz, iar studenţii erau gălăgioşi şi beţivi.

Astăzi, cele mai multe cuşete sînt goale. Perdeluţele dansează fără spectatori, paharele de ceai stau nefolosite, barmanul prăjeşte carne de porc pentru Alexei şi Dima. În vagonul-bufet există un singur călător, o tînără cu bilet la cuşeta 3.

În formula actuală, pe traseul București-Chișinău, a început să circule din 1992, dar situația s-a înrăutățit după aderarea României la Uniunea Europeană, când moldovenii nu au mai putut circula fără vize, lucru care a dus, în consecință, la scăderea bruscă a numărului de călători. Din datele administrația CFM reiese că au fost achiziționate doar 20% din biletele scoase la vânzare pe parcusul ultimilor doi ani.

În schimb, au început să circule microbuzele, aşa-numitele „rutiere“. Ieftine, rapide, incomode, ele duc oamenii direct la aeroport sau la Direcţia Generală de Paşapoarte, iar astea sînt locuri sfinte. Din aprilie 2009 pînă în iunie 2010, unul dintre cele două trenuri a fost scos. O jumătate de „Prietenie“, cum ar veni, dacă aceasta ar putea fi împărţită, care a circulat numai în zilele pare.

„Nu vor renunţa la el pentru că la mijloc e politică. Nu degeaba se cheamă «Prietenia». Chiar dacă nu aduce profit, semnificaţia lui e mai importantă“, zice nostalgicul moş Vasile. Apoi, nici el nu ar mai avea unde să meargă. Are 60 de ani, iar traseul acesta este rîvnit de toţi angajaţii CFM pentru că se dă cea mai mare diurnă.

Cînd întreb de schimbarea denumirii, din „Prietenia“ în „Moldova“, la sfîrşitul lui aprilie 2009, sînt asigurată că a fost o greşeală inocentă. Domnul Costantin, sincer: „Au încurcat nişte vagoane, Linuşca, atît. «Moldova» se numeşte trenul care merge spre Moscova.“ Alexei, ironic: „Ei, tu eşti jurnalistă. Mereu le ştii pe toate cel mai bine!“ Dima chicoteşte. El e cel de care mă apropiasem cu o seară înainte, să întreb de călătorie, şi care şi-a băgat capul în gulerul gecii de piele a niznai, în momentul în care a aflat că vreau să fac un reportaj. N-a mers cu pojaluista!

Călătorul din vagonul-bufet

Mă duc s-o cunosc pe călătoare. Tînăra are aer de franţuzoaică, cu nişte zulufi negri neastîmpăraţi şi un zîmbet sincer, de om bun, deşi cam obosit. Ar putea bine-mersi să fie şi un turist american. Un american într-un tren sovietic, cetăţean fericit al acestei lumi. Răsfoieşte un roman englezesc, pe care-l cracănă apoi pe măsuţa dintre paturi, lîngă o revistă Ioana primită de la mătuşa ei din Bucureşti. Are alura de străin pentru care o excursie în Republica Moldova e ceva între o experienţă hippie şi una de hipsteri.

Magia nu dispare, ba chiar creşte cînd îmi spune că o cheamă Ecaterina şi e născută în Tiraspol, oraş pe care l-a părăsit la 8 ani, împreună cu mama ei. Evident, mă gîndesc la Kitty din Anna Karenina, dar cele două provin din lumi diferite. Trenul acesta cu plăcuţe de fier, pe care mor lent nişte litere albe din alfabetul rusesc, ar putea fi singurul element comun al celor două poveşti.

Kitty, cum îi spun şi nu se supără, a locuit în Canada şi Statele Unite timp de doi ani, graţie unui program de schimb de experienţă pentru studenţii de la Facultatea de Business şi Administrarea Afacerilor de la Academia de Studii Economice din Moldova. De aici şi prima mea impresie. Vorbeşte româna impecabil, fără accent, aşa cum o fac puţinii ruşi mişto din Basarabia care pun mîna pe o carte românească şi-ncep să buchisească, apoi să şi vorbească. Aşa, de curiozitate. „Bunicul meu din Chişinău avea o bibliotecă imensă…“ şi-şi desface braţele ca pentru un free hug. A rămas la el după o vară îndelungată, fierbinte şi uscată. A doua vară de după războiul din Transnistria.

Pe celălalt mal al Nistrului, deşi erau în 1992, oamenii încă trăiau într-o conservă. „Ştii bancul ăla de pe vremuri – «În Uniunea Sovietică nimeni nu face sex»? Ei, exact aşa a fost la noi. Lumea era un loc paşnic şi frumos. Nimeni nu pomenea ceva de un război“, îşi aminteşte. Exact ca în afişele comuniste cu copii blonzi cu bujori în obrăjori, viitorul de vis al unei lumi ideale. Ziarele din Transnistria nu vuiau, presa torcea şi visa separarea celor patru raioane de proaspăta republică independentă.

Uneori, se mai auzeau împuşcături sau explozii surde, dar Ecaterina credea că sînt exerciţii militare. Cum trăiau ei aşa, la periferia oraşului, dealurile, păduricea de plopi şi pîrîul de lîngă casă erau paradisul copiilor. Acolo au găsit primele gloanţe şi au început să le colecţioneze. Cîţiva ani mai tîrziu, cînd locuia în Chişinău, a desfăcut gloanţele şi a adunat tot praful din ele într-un borcănaş pe care l-a pitit după nişte cărţi.

„Cred că lucrurile au mers perfect. Dacă nu era conflictul, nu ajungeam în Chişinău, iar de acolo în Canada şi America.“ În „Prietenia“ a ajuns pentru că e mai sigur, cînd sînt iernile îmbufnate, decît cu autocarul. Se întoarce de la Bucureşti, oraşul care va figura în viitorul ei buletin românesc. Nu e surprinsă că trenul e gol, dar nici nu ştie cum era înainte. „Biletul e de două ori mai scump decît la autocar!“, vine explicaţia. Mai sporovăim niţel despre diferenţa dintre comportamentul ruşilor – „erau flămînzi, prădau totul şi violau“ – şi al germanilor „calmi şi chiar respectuoşi“ – cînd au ajuns în satele României, apoi mă retrag în cuşeta mea, la ceaiul făcut de Alexei.

Schimbarea la roată a trenului

Pe la 3 şi ceva dimineaţa se strigă trezirea. „Gătim paşapoartele!“ Trecem vama, iar la 4,30 ajungem în gara de la Ungheni. O clădire cenuşie, pustie şi rece se înalţă în întunericul din jur. Mă aflu într-un vagon înstrăinat de celelalte, ca un frate vitreg. Curînd însă, toate vor fi despărţite. „Urmează să ni se schimbe roţile. Ne vor ridica în aer“, îl aud pe Alexei, venind pe hol cu ochii roşii, bulbucaţi, nedormiţi. Din cuşeta lui au străbătut toată noaptea note din melodiile lui Victor Ţoi şi Nikolai Baskov.

Urmează momentul pe care Nap Toader l-a inclus la loc de cinste, în comedia Nuntă în Basarabia, şi care se explică prin diferenţa dintre ecartamentul căilor ferate din Republica Moldova, moştenite de la fosta Uniune Sovietică, şi cel al şinelor româneşti. Schimbarea roţilor e procedură obligatorie.

Afară e linişte ca la graniţă. În jurul nostru trebăluiesc nişte umbre. Una dintre ele se pişă nepăsătoare pe un pachet de roţi, iar acestea aşteaptă cuminţi, patru cîte patru. Vor fi schimbate ca nişte pamperşi. Dimineaţă, în gara din Chişinău, din celelalte cinci vagoane vor mai coborî, învioraţi de aerul rece, încă vreo zece persoane.

Lina Vdovîi este redactor la TVR.