MASS COMEDIA

Ispita şi crearea nevoii. N-aveam nevoie de lămîi, dar cine ştie, săptămîna abia începe. Şi iau, cu 5 lei, nişte lămîi cum nu mai văzusem de mult. Mari, cojoase, zemoase. Ce-mi pasă mie că nu se cultivă lămîie în ţară? Şi a fost de ajuns o ezitare de lămîie, că a urmat ţelina. Aveam o nevoie acută de ţelină? Nu.

Telefoanele inteligente de dimensiuni mari – aşa-numitele phablets – tind să scoată din circulaţie tabletele. Deşi pare a fi vorba de o ştire pentru site-urile de gadget-uri, această schimbare va influenţa în moduri multiple consumul de media şi informaţie.

Un băiat (25 de ani) îi scrie iubitei lui. Chiar ăsta e destinatarul mesajelor: IUBI. (Voi reproduce, din nou, doar replicile lui): „Hai, măh, că nu murea nimeni dak îţi încălzeai ceva de mîncare. Nu trebe să mă aştepţi pe mine. Îţi ia 2m.“ Iubi e nervoasă că el n-a ajuns acasă, nu vrea să mănînce singură.

Ideea de a fixa limite legale umorului, după asasinatele din redacţia Charlie Hebdo, e greşită şi neconformă cu legislaţia democratică. Caricaturile respective pot fi considerate excesive sau jignitoare, de mulţi, însă libertatea de exprimare include, în ea însăşi, propriul exces şi nu are cum fi altfel.

Pe 31 decembrie, pe la ora 6 seara, cînd începuse deja să se întunece şi primele pocnitori ale Anului Nou răsunau pe străzi, băgînd în sperieţi bieţii cîini vagabonzi, am ieşit să mai cumpăr nişte vin şi apă minerală pentru Revelion.

Dacă 2014 a fost anul în care Antena 1 a atacat, fără succes, poziţia unui PRO TV pus pe redus costuri, în 2015, formatele internaţionale nu neapărat de prima mînă, dar împînzite de vedete, se înmulţesc. Lipsa producţiilor autohtone duce la un fel de globalizare pauperă.

Pe pagina ei de Facebook, C. afirmă că este „instructor auto personal“. O profesie liberală. Putea să fie la fel de bine şi antrenoare „personală“ de fitness, maseuză, stilistă, dansatoare la bară. Sau damă de companie. Alte profesii liberale.

Mişcările semnificative de pe piaţa media românească au fost, în anul care a trecut, legate în cea mai mare parte de politic. O piaţă de publicitate care stagnează la volume mici (sub 300 de milioane de euro, în total) şi alegerile prezidenţiale au fost principalii factori care au influenţat evoluţiile.

De ceva vreme, această sărbătorire, festivă sau nu, „a trecerii dintre ani“, a ajuns să mă obsedeze într-un mod neplăcut. De fapt, cred că e de vină întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă, mult prea comerciale, superficiale şi pe alocuri kitsch, căci cuvîntul care face legea e mereu acelaşi – consum.

Pe măsură ce presa migrează către online şi banii se împuţinează, presa autohtonă începe să sufere de o serie de simptome care o privează de relevanţă şi popularitate. Mai la vale, am adunat 5 simptome că lucrurile nu merg deloc bine în presa românească, în 2014.

Pe la mijlocul anilor ’90, cînd eram în primul sau în al doilea an de liceu, într-o vacanţă de vară, le-am vizitat pe verişoarele mele într-un mic oraş din nordul ţării. Era acel gen de oraş pe care puteai să-l bagi în buzunar, cu tot cu cei 10.000 de locuitori ai săi.

Pentru mine, comunismul e un televizor Sport alb-negru. Dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, imaginaţi-vă un cuptor cu microunde alb, din care iese o antenă lungă şi al cărui geam înfăţişează, în locul unei pete portocalii de supă de dovleac, imaginea tremurată, vineţie, a unui tip dintr-un secol incert, pe nume Bazarov.

Îi înţeleg pe oamenii care nu au unde să stea, nu-şi permit să plătească chirii de sute de euro, îşi doresc şi un pic de intimitate, aşa nu vor să locuiască împreună cu alţi cinci. Îi înţeleg şi pe cei care refuză să-şi facă credite şi, pînă la urmă, găsesc aceste soluţii temporare – o mansardă sau un demisol.

Zilele trecute, un membru al Consiliului de Administraţie al TVR a afirmat, public, că numai penalizările pe care le are de plătit la ANAF televiziunea publică depăşesc suma de 9 milioane pe an. Situaţia din TVR este din nou critică. E cazul însă să vorbim doar de bani?

Mihăiţă era febleţea doamnelor în vîrstă, pensionare. În primul rînd pentru că era un poştaş „tînăr“, abia trecuse de 50 de ani. Apoi, din cauza aerului lui veşnic neajutorat, uşor nătîng, a micilor lui stîngăcii. Ochelarii îi stăteau veşnic strîmb pe nas, iar cînd afară era frig, i se abureau lentilele.

Ce părere am eu – m-a întrebat profa. Ar fi mai bine să-i spună Director Răposăţescu sau Albert Einstein? „Păi de ce nu-i ziceţi «Cabinet de fizică», doamnă?“ am întrebat. Profa de română a oftat evaziv. Cred că motivul era că liceul respectiv nu era liceu, ci Colegiu Naţional.

„Soţul meu nu este arab, este persan“, insista Adriana să-şi informeze vecinii, în primul ei an de căsnicie, ca şi cum ar fi vrut să-şi găsească o justificare în spaţiul public – în cazul de faţă, un bloc „respectabil“ – pentru alegerea ei. Dacă mulţi nu înţelegeau care era diferenţa, ea avea răbdare să le explice.

Din toate aceste lucruri trebuie să înţelegeţi că „Facebook a cîştigat alegerile“ pentru că avem multe cifre despre Facebook, de alegeri, şi, în rest, nu avem cifre. V-aţi întrebat vreodată cîţi alegători din diaspora au dat telefon rudelor de-acasă pentru ca să le convingă să voteze cu Iohannis?

Am descoperit de curînd, pe Internet, un album de fotografii realizate de un turist maghiar care vizita Capitala noastră în toamna/iarna lui 1986. Cineva comenta că pozele ar fi fost făcute ceva mai devreme, înainte de 1976, pentru că apăreau anumite clădiri care, după cutremur, ar fi dispărut.

Sau pe însuşi dreptul de a vota. Evident, e o metaforă. Unul şi acelaşi tip de realitate – cel la care face referire metafora în cauză – se poate exprima şi altfel, mult mai frust, mai direct, dar nu e cazul. Ştim cu toţii despre ce e vorba. Plus că „actul urinării“ sună mult mai cool, în ordine intelectual-politică de centru.

Dacă nu sînt subiectiv, turul al II-lea al prezidenţialelor din 2014 a fost unul dintre cele mai intense din istoria post-1989. Pe undeva, 2014 e un fel de 1996, indiferent de rezultat. Lucru care m-a făcut să-mi amintesc ce am trăit cînd cu victoria lui Emil Constantinescu.

La sfîrşitul anilor ’90, cînd podurile de flori peste Prut deveniseră o modă, se pleda pentru „fraţii noştri“, cu onestitate sau din diferite interese obscure, în vreme ce basarabenii începuseră să vină în România, un cuplu de oameni în vîrstă, fără copii, s-a gîndit să adopte o nepoată din Republica Moldova.

Bătaia încasată de Mircea Badea de la un luptător de box thailandez a declanşat o epidemie de like-uri şi share-uri din partea intelighenţiei de Facebook. În acest echivalent modern al aplauzelor şi uralelor din arenă se ascunde însă un eşec, al raţionalităţii şi, implicit, al ideii de presă.

În duminica alegerilor, bunicul, fost cadru al Armatei, se îmbrăca frumos şi mergea la vot. Dincolo de opţiunile lui, era vorba de o îndatorire cetăţenească pe care o respecta. Şi un simţ al răspunderii pe care nu-l dobîndise în armată, ci în copilăria din satul său de olteni.

Prezidenţialele din România au acaparat în aceste zile toată atenţia amatorilor de politică. Dar, în paralel, în Moldova e campanie electorală pentru alegerile parlamentare din 30 noiembrie. Dacă ne uităm puţin la ce şi cum comunică partidele moldoveneşti, s-ar putea să aflăm lucruri interesante, care ne şi privesc din punct de vedere geopolitic.

„Afacerea“ era următoarea: să vîndă calculatoare ansamblate din piese vechi, uzate şi reparate ad-hoc, la preţuri de computere noi, să ofere garanţie şi service gratuit la nişte sedii inexistente. La prima mie de dolari cash, cei doi asociaţi au dat o petrecere, iar Bobi a băut singur o sticlă de whisky.

La centru, ea lucra ca asistent social, aproape voluntar, din partea unei asociaţii. Dar ceva n-a mai mers, au apărut nişte neînţelegeri în interiorul asociaţiei, n-a vrut să-mi dea amănunte. „Acum am propria mea asociaţie şi e mai bine aşa."

Florin Dumitrescu, bucătarul de la Hell’s Kitchen, face nişte sandvişuri care, pe lîngă că sînt de doi lei, sînt scumpe rău: 13 lei şi 25 de bani. Şi pe deasupra şi mizerabile. Ştiaţi asta? Poate că da, dar nu ştiţi cum a ajuns ştirea asta la voi. Şi dacă e ştire.

Ultima dată am stat „în gazdă“ acum cîţiva ani, la Sulina, şi mi-am dat seama din a doua zi că această alegere fusese o greşeală. Gazda ne prezentase camera drept una separată, cu baie proprie. Am descoperit la faţa locului că era, de fapt, camera copilului, unde acesta intra mereu ca să-şi ia cîte ceva – o jucărie, un caiet.

Campania electorală nu e la TVR, în spaţiul de campanie, ci în emisiuni de alte posturi, acolo unde n-ar trebui să fie. Pe outdoor-uri, pe Internet, în textele oamenilor-cu-treabă-de-la-partid, deghizaţi în editorialişti şi bloggeri. Nu e aproape nicăieri unde ar trebui să fie şi e peste tot unde n-ar trebui să fie.

Îl cheamă Dan, dar toată lumea îi spune Dănuţ. Mi-l imaginam un bărbat la fel de mărunt şi de insignifiant ca gîndacii pe care îl extermină, însă, de fapt, e ditamai omul, pe la 50 de ani. Un metru nouăzeci şi peste suta de kilograme, aşa că puteţi să vi-l imaginaţi ca pe Colosul din Rhodos, în relaţia cu gîndacii.

Dacă like-urile de Facebook ar fi voturi, Victor Ponta ar fi, detaşat, preşedintele reţelei lui Zuckerberg. Privite mai de aproape, cifrele îi dau însă ca performeri ai campaniei pe Monica Macovei, Klaus Iohannis şi Elena Udrea.

Nu mai ţin minte exact cum am dat de Xiao, studentul la Economie care voia să ajungă vedetă de film. Eram chiar la începutul filmărilor pentru documentarul despre comunitatea de chinezi, iar problema cea mai mare era limba. Cîţiva o rupeau pe româneşte suficient cît să se descurce în micile lor negoţuri, însă insuficient pentru o conversaţie.

Luni, 30 septembrie, doar cu o lună şi trei zile înaintea alegerilor prezidenţiale, numai cîţiva candidaţi îşi făcuseră cunoscute mesajele-cheie. Prin comparaţie cu sloganurile cîştigătoare din SUA, Marea Britanie, Franţa sau Germania, mesajele autohtone sînt goale de sens, plicticoase şi complexate.

La un moment dat, am avut un vecin general în rezervă. Faptul că, la ce pensie avea, ca să nu mai socotim banii puşi deoparte, nu locuia într-o vilă prin Floreasca, ci într-un apartament de patru camere de pe Moşilor, era o chestiune de obişnuinţă şi de zgîrcenie.

Toamna asta, competiţia dintre posturile TV comerciale din România e interesantă. PRO TV şi Antena 1 se atacă frontal, programînd în aceeaşi zi talent show-uri rivale sau cooking game show-uri. Vineri, a sosit ziua bătăliei 1:1 între Vocea României şi X Factor.

Nu-mi dau seama cînd a apărut copilul-pet şi dacă aparţine exclusiv acestei aşa-zise middle class care trebuie să facă în mod regulamentar copii. Uneori, el se identifică cu copilul-trofeu. Îl poţi vedea zilnic pe Facebook, în diferite ipostaze.

În fiecare an, de peste douăzeci de ani încoace, profesorul Kim face constant trei lucruri: vizitează Praga, vara, scrie un text despre Milan Kundera, toamna, şi organizează o excursie pentru profesorii străini din universitatea sa, primăvara.

PRO TV-ul îşi schimbă grila din mers, încearcă să reducă costurile şi să rămînă lider de piaţă – dar vestimentaţia dementă a lui Busu e pe cît de schimbătoare, pe atît de perenă. Ar fi bine, poate, să-i spună cineva că se-mbracă aiurea, m-am gîndit.

Nea Gheorghe are 71 de ani şi e dintr-un sat din Dîmboviţa. Îl ştie toată piaţa, le spune bancuri din alea vechi, cu Ceauşescu, unor fete care vînd mezeluri „fără E-uri“ în „hala de sus“ şi-i îmbată sistematic cu rachiu de mere făcut în casă pe cei doi vînzători de la buticul de unde-şi mai cumpără cîte un suc.

Zilele trecute, o serie de documente financiare apărute pe filieră ANAF au făcut vîlvă pe Internet şi în ceea ce a mai rămas din presa clasică. Conform acestora, Cătălin Tolontan avea, în anii buni ai Gazetei Sporturilor, venituri din drepturi de autor de 35.000 de euro lunar net. Scandalos! Sau nu?…

În anii ’80, în vacanţele de vară, făceam cîte şapte ore şi jumătate, uneori opt, cu trenul pînă la bunici, la Cluj. Era cea mai lungă călătorie pe care mi-o puteam imagina pe atunci. Săptămîna trecută, acelaşi drum a durat zece ore. Cu un Intercity. În acest timp, puteam lejer să ajung la New York.

The Big Lebowski nu a produs numai un film irezistibil şi două cărţi. Pe Internet găsiţi şi un stil de viaţă numit dudeism, şi o publicaţie numită The Dudespaper. Există tipi care se îmbracă exact ca Lebowski, cu pulover cu guler-şal sau halat jegos de baie.

Cine şi de ce este un „personaj“. Cel care vorbeşte mult, vrute şi nevrute, sau cel care tace? Cel care se comportă natural în faţa camerei, însă viaţa sa este una complet goală, sau cel care are o dramă, o poveste interesantă, dar nu ştie s-o „comunice“?

În mijlocul Nicosiei, în mijlocul zilei, o casă fără acoperiş, tencuială şi uşi îşi aşteaptă vizitatorii. Casa e distrusă, dar curată. Şi goală, nu din lipsa acoperişului: la Nicosia plouă foarte puţin, în ianuarie sînt 17 grade. E însă august, iar la 40 de grade locul e nepracticabil pînă seara.

Am ajuns la Vama Veche cu inima strînsă, după aproape patru ani, aşteptîndu-mă la marea grozăvie şi marea schimbare despre care vorbesc cu toţii. E adevărat, Vama „s-a stricat“, nimeni nu contestă asta, a devenit un loc comercial. Însă anumite lucruri au rămas cam la fel, într-un amestec de kitsch şi de bun gust.

Ieşirea în stradă a Antenei 3 a fost nu o mutare disperată şi confuză, ci o mişcare strategică. Problema e dacă nu cumva acest gen de strategie nu se va întoarce, pe termen mediu, împotriva lui Mihai Gâdea şi a celorlalţi realizatori.

Într-o zi, prietena mea a făcut o descoperire şi a avut un şoc. Prietenul ei era dependent de site-urile de matrimoniale şi de dating unde apărea, desigur, single (ba chiar „singur cuc“, cum se autodeclara pe un site) şi „interesat de femei“.

Am putea să ne lăudăm cu toate aceste lucruri – şi eventual cu altele – într-o campanie patriotică, ca aceea făcută de Gândul şi GMP? Nu ştiu, dar într-o ţară cu drumuri execrabile, mîncare mediocră, salarii mici şi politicieni sub orice critică, ele sînt, măcar, cîteva motive de bună dispoziţie personală.

O prietenă mi-a spus de curînd că va merge cîteva zile la mare, cu cortul. Am tresărit fără să vreau. După aceea, gîndindu-mă, mi-am dat seama că, într-un fel, o admiram şi că a merge cu cortul în vacanţă, după 30-35 de ani, mi se pare deja un act de curaj.