Banii lui Tolontan şi voturile PMP

Zilele trecute, o serie de documente financiare apărute pe filieră ANAF au făcut vîlvă pe Internet şi în ceea ce a mai rămas din presa clasică. Conform acestora, Cătălin Tolontan avea, în anii buni ai Gazetei Sporturilor, venituri din drepturi de autor de 35.000 de euro lunar net. Scandalos! Sau nu?…

Suma sună, azi, pe criză, obscen. Documentele se referă însă la perioada 2005-2010, interval în care Gazeta Sporturilor a făcut, an de an, profit, cu excepţia lui 2009. Deşi e cunoscut în chip de redactor-şef sau jurnalist, Cătălin Tolontan a fost în tot acest timp director general al companiei care editează Gazeta. Un ziar de sport salvat de Intact, puţin după anul 2000, de la închidere, fiindcă la vremea respectivă Ringier se hotărîse să renunţe la el cu totul, iar Dan Voiculescu l-a achiziţionat pe o sumă modică. Ulterior, preluată de Tolontan, Gazeta s-a impus datorită investigaţiilor tăioase legate de politică şi sport, care, printre altele, au adus-o pe Monica Iacob-Ridzi la tribunal. Lucruri la care se adaugă o strategie inovativă în online, fiindcă ziarul a fost printre primele care au lansat bloguri sau ediţii de tabletă.

E mult, e puţin cît a cîştigat Cătălin Tolontan în toţi aceşti ani? Dacă România n-ar fi ţara în care autorităţile fiscale scurg documente despre duşmanii lui Dan Voiculescu la Dan Voiculescu şi documente despre Dan Voiculescu la duşmanii acestuia, n-am şti despre ce sumă e vorba. Veniturile din drepturi de autor ale lui Cătălin Tolontan sînt o afacere privată între el şi proprietar, iar cît timp cei doi au ajuns la o înţelegere se cheamă că nu e nici mult, nici puţin; cererea şi oferta s-au întîlnit într-un mod care n-are legătură cu morala, fiindcă legea cererii şi a ofertei nu se ocupă cu morala.

Un alt exemplu relevant: în 2007, Adrian Sîrbu i-a vîndut lui Ronald Lauder ultimele cinci procente din televiziunile pe care le fondase, contra a 50 de milioane de dolari. Pornind de la această tranzacţie, valoarea de piaţă a grupului PRO putea fi considerată de un miliard de dolari. Era mult? Era puţin? Din nou, e vorba de o înţelegere între doi businessmen privaţi, în care cererea şi oferta s-au întîlnit. După doi ani, pe criză, Ronald Lauder a vîndut mai departe, la Time-Warner, pe bani mult mai puţini. Comparativ cu tranzacţiile postcriză, cele 50 de milioane sînt foarte mult. Dar în toate acestea nu există un motiv de indignare sau alte conotaţii morale.

O altă discuţie s-a referit la faptul că Tolontan are, la Gazetă, calitatea de manager şi a scris relativ puţin în toţi anii de cînd are această calitate, ca orice redactor-şef. Deci un contract de drepturi de autor de un asemenea volum nu este justificat. Acest gen de raţionament porneşte însă de la o înţelegere greşită a rolului unui redactor-şef, care, în esenţă, este orice altceva decît un simplu administrator. Dacă publicaţiile ar avea unul şi nu mai mulţi autori, atunci autorul unui ziar sau al unei reviste ar fi evident redactorul-şef.

În rest, s-a vorbit despre faptul că „e foarte mult“, raportat la evidenţa că, azi, există ziarişti merituoşi şi necorupţi aproape muritori de foame. În anii în care Tolontan realiza veniturile de mai sus, veniturile managerilor de top de la Realitatea-Caţavencu depăşeau însă cu mult un milion de euro pe an, adică peste 80.000 de euro (brut) pe lună. Conform unor documente scurse acum cîţiva ani în presă, Robert Turcescu făcea cam 57.000 de euro pe lună. Sume azi astronomice, mult mai mari decît onorariile jurnaliştilor din ţările occidentale, dacă nu cumva nu e vorba de un superstar ca Jay Leno, care cîştiga la NBC 15 milioane de dolari pe an.

Spre deosebire de managerii de la Realitatea-Caţavencu, care vorbeau cu patronul despre orientarea politică a Realităţii TV (vă mai amintiţi stenogramele?), şi Robert Turcescu, care face talk-show-uri la o televiziune cu un bias politic atestat de sancţiuni CNA şi rapoarte OSCE, Tolontan nu s-a ocupat cu lăudatul politicienilor, ci cu demolatul lor. A făcut asta cu succes cu Monica Ridzi, iar acum, seria de investigaţii referitoare la Gala Bute, cea în care Elena Udrea a băgat o grămadă de bani în condiţii neclare, a împins întreaga poveste pe mesele procurorilor DNA. Aceştia i-ar putea crea probleme substanţiale în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat candidatei la preşedinţie a PMP şi autointitulatei succesoare a lui Traian Băsescu.

Pe 20 august, însuşi preşedintele a considerat oportun să facă trimiteri nenominale, dar transparente, la omul cu salariul de 35.000 de euro, atunci cînd a vorbit de „ziarişti lichele şi oameni fără caracter“, pe motiv că Gazeta Sporturilor a fost finanţată de Crescent, adică de „banii lui Ceauşescu“, sau, cum vreţi, ai poporului român. E vorba de un împrumut de 200.000 de euro pe care Gazeta îl face la Crescent în 2004, la 15 ani de la moartea aceluiaşi Ceauşescu. A susţine că Tolontan a mîncat banii lui Ceauşescu sau ai poporului român e acelaşi lucru cu a susţine că ziarul Adevărul de azi e făcut din banii românilor, fiindcă a fost finanţat din sumele obţinute de Dinu Patriciu din vînzarea Rompetrol, rafinărie pe care acesta a cumpărat-o foarte ieftin, în anii ’90, de la statul român. Sau cu mantra „Realitatea TV e făcută din banii FNI/ai românilor“, cînd, s-a dovedit ulterior, era vorba mai degrabă de banii Petromservice şi ai petroliştilor de acolo.

Văzute în această succesiune, lucrurile capătă o logică transparentă. Cei care se declară scandalizaţi de salariul lui Tolontan sînt, paradoxal, diverşi comentatori de dreapta, apropiaţi de preşedintele Băsescu şi PMP, deşi discuţiile despre echitatea salariilor şi altele sînt apanajul stîngii sindicale. „Banii lui Ceauşescu“ şi cele 35.000 de euro sînt o tentativă de decredibilizare a celui mai talentat şi productiv jurnalist român din generaţia 40+, autorul mai multor serii de investigaţii solide, cu urmări în justiţie.

Probabil, preşedintele Băsescu a făcut una dintre cele mai mari greşeli de final de mandat cînd a încercat să-l asocieze pe Tolontan cu Securitatea şi Crescent. S-ar putea foarte bine ca toată povestea să funcţioneze la electoratul fidel, însă comentatorii neînregimentaţi înţeleg foarte bine despre ce este vorba, sînt dezgustaţi de hîrdăul cu lături pe care tabăra prezidenţială îl varsă în capul jurnalistului şi vor propaga acest gen de abhorenţă mai departe, exact la publicul inteligent şi indecis, de care şubredul – încă – PMP are mare nevoie.

Mitică Dragomir, cu care Tolontan a avut de-a face pe vremea cînd acesta era stăpînul absolut al Ligii de Fotbal şi proprietar de ziar, îl caracteriza pe acesta drept „buldog“. Dacă, cumva, moraliştii cu simpatii politice tranşante şi-au închipuit că îl vor descuraja pe redactorul-şef de la Gazeta Sporturilor, ar fi bine să ia notă de faptul că vor realiza contrariul. Dacă mai avea nevoie de vreun motiv ca să continue războiul, Tolontan îl are acum. Şi, cu sau fără cele 35.000 de euro pe lună, începe să devină un simbol al jurnalismului chiar prin mizeria care i se face în aceste zile.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).