Corturi şi corturari

O prietenă mi-a spus de curînd că va merge cîteva zile la mare, cu cortul. Am tresărit fără să vreau. După aceea, gîndindu-mă, mi-am dat seama că, într-un fel, o admiram şi că a merge cu cortul în vacanţă, după 30-35 de ani, mi se pare deja un act de curaj. E adevărat că sînt oameni care n-au fost niciodată cu cortul nicăieri şi nici nu şi-ar asuma o astfel de aventură. La fel cum există „corturari“ cu state vechi, care ştiu cum să-şi gospodărească cei trei metri pătraţi de locuinţă provizorie, dormitul (şi alte lucruri care ţin de relaxare şi intimitate) în acea gogoaşă de pînză le face plăcere şi n-ar renunţa la cort nici la 60 de ani. Pe aceştia din urmă nu-i admir neapărat, dar pot să-i înţeleg. Totuşi, cred că „viaţa la cort“ ţine cumva de o vîrstă (chiar şi de una mentală) şi de o stare.

Relaţia mea cu corturile a fost una strict postadolescentină, n-a durat mai mult de cinci ani şi a avut o strictă legătură cu lipsa de bani. Nu m-am dat niciodată în vînt după ele, mi s-a părut un soi de rău necesar care era compensat de celelalte lucruri bune care te aşteptau odată ce te urcai în tren. Deşi nu am fost niciodată un om pretenţios şi nici n-am prea ţinut la confort, un pat şi o baie reprezintă cam tot de ce am nevoie, şi acum, cînd plec undeva. Iar un cort nu va însemna niciodată un pat şi o baie. Cînd prietena mea mi-a spus că pleacă cu cortul, am încercat să-mi reamintesc unde l-am pus pe al meu şi dacă nu l-am uitat cumva (intenţionat?) în fosta locuinţă. Dar nu, era musai să-l păstrez, ca pe o relicvă a tinereţii mele pseudohippie. L-am găsit în debara – săculeţul verde de trei kilograme şi jumătate care, odată montat, se transformă într-un igluu sufocant de două persoane. Nu cred, însă, că mai are suficiente beţe – am însemnat cu ele, de-a lungul vremii, diferite plaje ale patriei. Mi-am reamintit şi momentul glorios în care l-am cumpărat de la unicul magazin (pe atunci) de echipamente sportive, împreună cu doi prieteni, tot pseudohippie, care îmi dădeau diferite sfaturi. La corturi era ca la laptopuri, azi – cu cît e mai uşor şi mai „performant“, cu atît este mai bun (şi mai scump). Aveam prieteni munţomani care cărau în spate, fără să clipească, hardughii de cîte zece kilograme. „Căsuţe“ în toată regula, unde îţi permiteai chiar să intri aplecat, şi nu de-a buşilea. Lux! Dar nu, după cîţiva ani de „locuit“ prin corturile altora, mie îmi trebuia un cort finuţ, de fată, eventual care se montează singur. Chiar şi aşa, cu tot cu sac de dormit şi cu „izopreş“, se adunau vreo cinci, şase kile, în spinare. Apropo de montat, era operaţiunea pe care, de regulă, o tot amînam cînd ajungeam la mare, pînă cînd se lăsa seara. În tot acest timp, mă uitam oarecum amuzată la alţii din jur care „lucrau“ la corturile lor cu meticulozitate, aplicînd diferite tehnici de supravieţuire, şi atît de serioşi, de parcă ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte. În cîteva ore, săpau şanţuri, construiau cazemate, nici un tsunami n-ar fi putut să le smulgă cortul de pe plajă! Mă gîndeam că poate voi avea noroc şi, cînd vor termina cu corturile lor, mă vor ajuta şi pe mine. Le-ar fi luat zece minute.

Nu pot să spun că mi-a fost drag cortul cel verde, însă am insistat să-l iau cu mine, pînă pe la 25 de ani, străduindu-mă din greu să mă adaptez vacanţelor fără un acoperiş real deasupra capului. Am învăţat diferite expresii, cum ar fi „a aduce apă la cort“, mai ales seara, înainte de culcare. Însă cel mai grav era cînd „îţi intra apa în cort“. I-am consolat periodic pe nefericiţii care, în urma furtunilor (şi a proastelor aplicări ale tehnicilor de supravieţuire), şi-au văzut corturile „plutind pe mare“. În mai multe rînduri, am găsit, în zorii zilei, beţivi care nu-şi mai nimeriseră cortul şi dormeau în cortul meu. Răsăriturile pe care le-am prins „din buza cortului“ nu m-au încîntat niciodată prea tare, pentru că ştiam că urmează curînd „efectul de saună“ şi că va trebui să părăsesc urgent cortul, bîntuind prost dispusă după o cafea. Mi-am îngropat diferite lucruşoare în nisip pentru că ştiam că din corturi „se cam fură“. Ştiu ce înseamnă să n-ai unde trage un pui de somn după masa de prînz, pentru că în cort nu se poate sta, să fii homeless prin Vama Veche şi să cauţi terase cu umbră (sincer vă spun că, din astfel de motive, o vacanţă la cort te poate costa mai mult decît una cu o cameră decentă, la pensiune). Şi mai ştiu ce înseamnă ca toate hainele tale să fie jilave şi să ai nisip peste tot, să-ţi scrîşnească noaptea în gură. Să nu poţi să dormi, pentru că auzi absolut tot ce se întîmplă în corturile vecine (o altă expresie – „vecin de cort“). Cît despre „locuitul“ cu un partener, nu e absolut nimic romantic aici, ba chiar aş putea face un studiu, fără să fiu vreun cercetător britanic – cuplurile care merg în vacanţă cu cortul se ceartă mai des decît celelalte.

Totul a luat sfîrşit la 2 Mai, într-o zi de august, pe la 8 dimineaţa. Am ieşit din cort, după vreo cinci ore de somn, şi eram ruptă, mă durea fiecare oscior. În acel moment, am simţit că urăsc marea, şi plaja, şi nisipul, şi pe hippioţi, şi tot! De atunci, merg la mare din an în Paşti, iar cortul verde zace în debara, ca o reclivă a acelor vremuri sau mai degrabă ca o mărturie că le-am rezistat.