Xiao, traducător

Nu mai ţin minte exact cum am dat de Xiao, studentul la Economie care voia să ajungă vedetă de film. Eram chiar la începutul filmărilor pentru documentarul despre comunitatea de chinezi, iar problema cea mai mare era limba. Cîţiva o rupeau pe româneşte suficient cît să se descurce în micile lor negoţuri (adică ştiau cum să calculeze o sumă de bani în lei), însă insuficient pentru o conversaţie, cu alţii ne înţelegeam prin semne, engleza nici nu intra în discuţie. Era frustrant – îi ascultam vorbind între ei şi nu aveam nici un fel de repere, nici nu puteam face asocieri cu nimic cunoscut. Cei foarte tineri se adaptaseră mai repede, unii făceau şi şcoală aici, aşa că învăţaseră cît de cît, de nevoie. De fapt, cred că româna e la fel de dificilă pentru ei, cum e chineza pentru noi. Chinezul Gelu (în jur de 25 de ani), pe care l-am cunoscut la biserica baptistă a chinezilor, vorbea impecabil, era ireal atunci cînd deschidea gura – exprimarea, pronunţia, totul era de prezentator TV. Ca un bun creştin, s-a oferit să „ne ajute“ cu traducerea, doar că nu avea timp, din cauza cursurilor de la facultate şi a îndatoririlor de la biserică. Aşa că ni i-a recomandat pe cîţiva dintre colegii lui, şi printre ei cred că era şi Xiao.

Ne-am întîlnit la metrou la Romană. Văzut de la distanţă, părea pierdut în marele oraş, un tînăr cu alură de puber, tuns scurt regulamentar, cu ochelari cu lentile groase, îmbrăcat în „clasicii“ blugi de Dragonul Roşu. Avea un aer neajutorat, uşor nătîng, inspira un strop de milă şi duioşie. Îţi venea să-l iei acasă. Pe stradă, mergea împiedicat, nu ştia în ce direcţie s-o apuce, i se dezlegau mereu şireturile şi dura minute în şir ca să se aplece şi să le lege. Zîmbea tot timpul. Am fost la o cola, ca să negociem timpul lui liber. Şi banii. Pentru că atunci cînd e vorba despre chinezi, mai ales despre cei de aici, de obicei timp = bani. Chiar dacă Xiao era doar un student şi părea că are timp berechet. N-am întîlnit încă o naţie mai pragmatică şi cu un simţ al banului mai acuţit, dar probabil că n-am reuşit eu să cunosc în profunzime complicatul suflet chinezesc cu toate faţetele lui, iar pentru asta îţi trebuie ani, uneori o viaţă întreagă. De la bun început, ne-am lămurit că vorbea prost româneşte, nu era ceea ce ne trebuia, însă în momentul acela nu aveam timp să căutăm un altul. Cînd i te adresai, clipea mărunt, se uita la tine cu acelaşi aer neajutorat şi dădea senzaţia că nu pricepe nimic. Pricepea, însă, un pic în reluare. I-am aflat pe scurt povestea. Locuia la o mătuşă care avea „magazine“ în Dragon. Mătuşa, destul de bogată, am dedus noi. El era „ocupat cu şcoala“ şi se gîndea să-şi deschidă, la rîndul său, o afacere, un chişoc cu pantofi, doar că trebuia să mai strîngă nişte bani. Şi ne-a întrebat unde poate să găsească nişte firme de casting, ca să joace în filme. Am presupus că ăsta era, de fapt, visul lui şi mi s-a părut din nou naiv şi înduioşător. În privinţa documentarului, părea să înţeleagă ce voiam de la el. Ba chiar era entuziast. După ce ne-am despărţit, mi-am dat seama că nu negociasem banii, însă cît putea să ne ceară un student care vrea să devină actor?

Prima lui filmare s-a nimerit să fie cu un chinez care ştia româneşte cam la nivelul lui Xiao. L-am luat cu noi pentru că nu stricau totuşi două urechi în plus. Mă gîndeam că va fi pentru el şi un soi de acomodare. În maşină, pe tot drumul spre Dragonul Roşu, ne-a tot indicat direcţiile pe care le ştiam foarte bine: „Aici, la dleapta! Tot înainte. Mereu dleapta!“ Adoptase brusc un aer profesional care mă amuza. Mi-am zis că joacă un rol, cel al traducătorului.

Am ajuns în biroul chinezului căruia trebuia să-i luăm un interviu. Xiao parcă intrase în priză: deschidea uşile, ne ţinea scaunele pe care ne aşezam, ne aprindea ţigările. Făcea eforturi să fie excesiv de comunicativ, deşi nu era în firea lui, aparent visătoare şi introvertită. I-am zis, la un moment dat, s-o lase mai uşor cu politeţurile, dar s-a prefăcut că nu pricepe şi şi-a continuat imperturbabil treaba. Omul de afaceri în biroul căruia ne aflam părea mai interesat de conaţionalul său, decît de noi. Din ce provincie e, cum o cheamă pe mătuşă... Aflînd că vrea să-şi deschidă un chioşc cu pantofi, i-a ţinut o lungă lecţie de economie românească. În ambele limbi. Apoi, a început interviul şi totul era atît de ilar încît mă simţeam ca-n filmele cu proşti. Intervievatul răspundea în româna lui stîlcită (de care era tare mîndru), iar Xiao se simţea dator să ne „traducă“ nouă, vorbind în româna sa greu inteligibilă. Uneori, cei doi se completau, Xiao cunoştea cuvinte pe care omul de afaceri nu le ştia. Alteori, nu, şi jucau un soi de telefonul fără fir.

Pe drumul spre casă, Xiao se simţea satisfăcut de munca sa. Ne-a rugat să-l lăsam în Pantelimon, la „covrigul George“ (Covrigăria Georgiana). Apoi, ne-a comunicat sec şi „tariful“: pentru cele două ore de traducere din română în română voia 150 de lei. Ne-am lămurit ulterior că nu îşi dorea să ajungă star de cinema şi că n-avea nici o treabă cu filmele. Se mulţumea să facă figuraţie, ca să mai pună nişte bani deoparte pentru chioşc.