Personaje din viaţa noastră
În primele mele campanii de research pentru diferite proiecte de film documentar, am fost nevoită să-mi pun la modul serios întrebarea: cine şi de ce este un „personaj“ (personaje din viaţa noastră de zi cu zi, însă care pot deveni, la o adică, personaje de film sau de roman). Cel care vorbeşte mult, vrute şi nevrute, sau cel care tace? Cel care se comportă natural în faţa camerei, însă viaţa sa este una complet goală, sau cel care are o dramă, o poveste interesantă, dar nu ştie s-o „comunice“? Cel care e popular (şi toţi te trimit la el – „Du-te la nea Vasile că ştie multe!“), sau, dimpotrivă, cel nebăgat în seamă? A fi personaj înseamnă a avea o personalitate puternică? Sau, pînă la urmă, e doar o chestiune de charismă? Şi, mai ales, cum deosebeşti un personaj de un nonpersonaj, să zicem?
Desigur, toate acestea erau întrebări „de şcoală“, uşor de lămurit la modul teoretic. De altfel, la tezele şi extemporalele de la română, cel mai mult îmi plăcuse subiectul – „Caracterizaţi personajul X, din opera literară Y“. Iar de-a lungul timpului am reuşit să adun o adevărată colecţie de personaje din viaţa reală, care uneori îmi vin în minte şi mă sîcîie (cîteodată doar cu singura replică obsedantă – „Ţineţi bine racheta în mînă, lămurit?“, antrenorul meu de tenis de la „Dinamo“, în clasa a II-a), în cele mai nepotrivite momente, cu toate ticurile şi metehnele lor. Pur şi simplu, anumite părticele de memorie au fost cucerite pentru vecie – acolo domnesc, e regatul lor. Şi adevărul este că personajele, de cele mai multe ori, nu sînt oamenii pe care îi admiri sau cei cu care îţi face plăcere să stai de vorbă. Pe mulţi nici nu-i nevoie să-i cunoşti foarte bine, îi poţi schiţa din două, trei tuşe. Pe alţii începi să-i ocoleşti şi, dacă îi vezi pe stradă, eviţi să-i saluţi... „Iar ăsta! Să mă mai lase-n pace!“ Doar n-o să stai toată ziua la taclale cu Omul cu şobolani, teribilul om de serviciu al blocului, sau cu Microb, un amic din adolescenţă care a rămas neschimbat, dar cu care acum ai bea o bere, în cel mai bun caz, o dată pe an.
De altfel, relaţia mea cu personajele a început mult mai de mult, în Dilema, cînd diferiţi amici, uneori chiar prieteni buni s-au supărat pe mine definitiv şi irevocabil, pentru că „i-am scris“. Niciodată nu le-am dat numele adevărat şi nici prea multe detalii despre viaţa lor, însă ei s-au recunoscut, iar partea proastă este că i-au recunoscut şi ceilalţi prieteni şi au rîs. Cică i-am luat la mişto. Aşa o fi fost? Şi, în fond, e chiar de rău să fii personaj? Tatăl meu îmi reproşează deseori că e personaj în textele mele, în diferite ipostaze şi sub diferite nume. „Numai pe mine mă găseşti... mai scrie şi despre maică-ta!“ Ei, e mai greu ca mama să fie personaj pentru că, vorba aia, mama e numai una.
Cred că şi eu, de-a lungul timpului, am fost un personaj (sau mai multe), însă despre tine însuţi nu prea îţi dai seama de nimic. La un moment dat, pe la 15 ani, eram Staf, de la Omul Stafilococ, probabil că eram percepută ca un fel de „parazit social“. Apoi, am fost Hippioata, oarecum pe bună dreptate. Acum sînt doar eu. Oare?
Desigur, mai sînt şi personajele pozitive şi negative din viaţa publică. Personajele politice atrag cel mai mult atenţia. De altfel, în politică, dacă nu eşti un personaj, eşti catalogat drept „palid“, „moale“, „fără charismă“ şi nu te mai votează nimeni. În plus, nu te mai pot caricaturiza adversarii. Am observat, mai ales în ultima vreme, un soi de cultivare a laturii excentrice a personalităţii omului politic, tocmai pentru a se face remarcat. Sau încercări destul de nereuşite (a staff-ului din partid) de a crea un personaj politic dintr-un om obişnuit care nu prea are date. Categoric, viaţa politică e o scenă, şi nu toţi pot fi nişte buni actori. E nevoie şi de figuraţie, de apariţii episodice, de omul care duce tava, el nu primeşte aplauze la final şi nu-l poţi transforma, între două acte, în marele protagonist al spectacolului. Sau în preşedintele ţării. Sînt unii care îşi învaţă rolul din timp, dar tot degeaba. Şi, avînd în vedere absenteismul de la alegeri, puţini sînt cei care mai merg la teatru.
Revenind la filmele documentare care m-au determinat să-mi pun toate aceste întrebări, recunosc că, de multe ori, e posibil să te înşeli. Să găseşti pe cîte unul, să-l întorci pe toate feţele, să spui „Nu e, domle, nu e!“, n-are nimic amuzant, nici cea mai vagă urmă de histrionism şi, după ce filmezi, să te uiţi la material şi să rămîi paf! Pe ecran, să-l vezi pe om în toată expresivitatea şi complexitatea lui, prin gesturi mărunte, pauze de vorbire, priviri. Am avut de-a face cu oameni care, atunci cînd ştiau că sînt filmaţi, se blocau sau îşi luau cîte „o poză“ care să dea bine. Îşi schimbau total atitudinea, erau falşi. Însă cînd uitau de cameră sau credeau că e închisă, redeveneau ei înşişi şi puteai să ai surprize uluitoare. Poţi să fii un personaj în relaţie cu tine, în intimitate, iar în societate să fii doar o fantoşă. Sau să treci neobservat.
