Caricaturile Profetului şi libertatea de exprimare

Ideea de a fixa limite legale umorului, după asasinatele din redacţia Charlie Hebdo, e greşită şi neconformă cu legislaţia democratică. Caricaturile respective pot fi considerate excesive sau jignitoare, de mulţi, însă libertatea de exprimare include, în ea însăşi, propriul exces şi nu are cum fi altfel.

În mod curios, ideea de a interzice ceea ce poate fi o lipsită de haz bătaie de joc de credinţele cuiva a fost susţinută şi de voci ale stîngii, în numele corectitudinii politice, şi de voci ale dreptei religioase (prin analogie cu deriziunea cu care Charlie Hebdo tratează, de exemplu, şi Vaticanul). Argumentele au fost diferite, mergînd pînă la imbecilităţi de genul „atentatele sînt pedeapsa lui Dumnezeu (cel ortodox) pentru luarea numelui lui în deşert“ (de ce tocmai la Paris? de ce legat de caricaturi ale lui Mahomed…?). Dar, desigur, legitimarea asasinatului prin astfel de idei este marginală şi o menţionăm numai fiindcă indică un anumit Zeitgeist în care, din păcate, am ajuns să ne situăm de cîţiva ani. Problema care se poate pune, mai raţional, e dacă nu cumva excesele satirice nu trebuie limitate paşnic, mai ales atunci cînd jignesc sensibilitatea sau ideile religioase ale unui grup important.

Aici, sînt de luat în considerare două aspecte, legile existente şi felul cum funcţionează libera exprimare în democraţie. În privinţa legilor, tratate ca Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului menţionează o serie de restricţii ale dreptului la libera exprimare. Declaraţia este explicitată prin ceva numit Pactul Internaţional cu Privire la Drepturile Civile şi Politice, intrat în vigoare la ONU în 1976. Conform Pactului, limitările pot fi doar de două tipuri, referitoare la drepturile sau reputaţia altora sau, pe de altă parte, siguranţa naţională, sănătatea sau morala publică. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, intrată în vigoare în 1953, reformulează uşor diferit acest gen de limitare, pentru a adăuga „imparţialitatea puterii judecătoreşti“ pe lista de posibile restricţii.

Aşa cum se poate vedea din conspectul de mai sus, limitările au în subtext ideea de stat/naţiune şi interesul public care decurge din aceasta, şi nu interesul unor grupuri, fie ele religioase sau de altă natură. Logic, ele tind să fie exhaustive, adică să constituie o listă generală, dar completă a cazurilor cînd dreptul la liberă exprimare poate fi – dar nu e musai să fie – restricţionat. O anume sensibilitate pe care o au adepţii unei religii nu are un caracter naţional sau statal, deci nu poate constitui obiectul limitărilor. Sau, cum s-a tot spus, în democraţie, blasfemia e admisă.

Este însă un exces de acest gen şi dezirabil, dacă tot e admis? Într-un sens, nu, într-un altul, da. A blasfemia de dragul blasfemiei nu e nici o scofală. E un gen de cruzime, de victorie facilă şi de prost gust. Totuşi, un enunţ legal care să constituie un numitor comun în privinţa excesului este imposibil de elaborat, şi nu numai referitor la sensibilităţi religioase divergente. Acesta e motivul pentru care blasfemia şi altele asemănătoare nu sînt interzise.

Dar de ce ar fi de dorit, în alt sens, satira excesivă? Cu cîteva luni înainte de atentatele de la Charlie Hebdo, opiniile foarte apăsat critice la adresa islamului ale lui Bill Maher, cel care face Real Time pe HBO SUA, au stîrnit vîlvă. Maher a fost şi el criticat de diferite voci, dar cel care i-a luat apărarea a fost Michael Moore. Moore, celebru prin Fahrenheit 9/11, o meditaţie conspiraţionistă, dar sclipitoare referitoare la dezinformare, a explicat: „Comedia (în sensul de satiră – n.n.) este şi ar trebui să fie o afacere riscantă. Comicii (…) care duc comedia la limită – şi depăşesc această limită din cînd în cînd – sînt cei către care sîntem atraşi. Ca să îi încurajăm, trebuie să nu îi condamnăm prea tare atunci cînd o fac. (…) Oamenii de felul lui Bill Maher, care îşi asumă riscul de a fi bufonul regelui – spunînd lucrurile pe care ceilalţi dintre noi le gîndim, sau ne-am dori să le gîndim, dar ne e teamă să le exprimăm – trebuie susţinuţi, nu reduşi la tăcere.“

E greu să ne imaginăm că echivalentul contemporan a ceea ce se numeşte în istoria literaturii pamfletar – fie el caricaturist la Charlie, fie Bill Maher de la HBO sau Jon Stewart de la Comedy Central – ar putea avea un soi de ceas intern care să prevină oricînd şi oricum excesul, evitînd permanent să jignească tot felul de sensibilităţi. În diferite epoci din istorie, libertatea de expresie nu a fost niciodată exact atîta cît trebuie, ci ori prea multă, ori prea puţină. Shimon Perez a exprimat admirabil acest paradox într-un alt mod: „Televiziunea face dictatura imposibilă şi democraţia insuportabilă.“

Dacă exercitarea unui discernămînt personal, editorial, este de dorit într-o problemă ca a caricaturilor Profetului, restricţiile legale sau administrative sînt de neconceput. E drept că libertatea de exprimare conţine în sine excesul, dar la numai 25 de ani de la vremurile cînd nu aveam aşa ceva, ştim cît de importantă este.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).