MASS COMEDIA

E începutul lui iulie, înainte de finala Campionatului Mondial. Gaşca noastră de studenţi bătrîni de la Şcoala de Vară a Universităţii Central-Europene, a lui George Soros, parchează la unul din barurile acelea imense, în care te rătăceşti, alcătuite din diferite încăperi ale caselor din jur, plus curtea interioară.

Povestea lui a fost cam aşa: în 1948, cînd tocmai terminase Seminarul Teologic, a tipărit, împreună cu alţi colegi dintr-o organizaţie creştină de tineret, din care făcea parte, un manifest care îi îndemna pe studenţi să nu participe la „activităţile specifice“ zilei comuniste de 1 Mai, care în acel an se suprapunea cu Sîmbăta Mare.

La Budapesta, într-o fabrică de textile fondată acum mai bine de 100 de ani de un industriaş pe nume Goldberg, trecutul recent doarme în bibliorafturi groase, pline de orori. Arhivele Societăţii Civile – una dintre creaţiile lui George Soros – conţin informaţie care începe pe vremea Războiului Rece şi se termină în anii ’90.

La un moment dat, am lucrat într-un trust de presă unde rolul meu era cel de „reporter special“, care livra materiale cu „crime şi mister“ pentru o revistă tabloid. N-aveam mare lucru de făcut, în afară de a umple două-trei pagini săptămînal, cu borfaşi, violatori şi criminali în serie.

Brazilia este o ţară a cărei economie creşte rapid, dar care pierde anual, prin corupţie, 41 de miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, includerea în grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) nu înseamnă un trai mai bun pentru cetăţeanul obişnuit, care are de suportat aşa-numitul Custo Brasil.

Dragă Andrei, aş vrea să ştii, în primul rînd, că te înţeleg de ce nu ţi-a plăcut în tabăra „de aventură“ de anul trecut şi de ce nu mai vrei să mergi niciodată în tabere. Aş vrea să continuăm mica noastră discuţie pe care am început-o săptămîna trecută la Cluj şi care, din cîte mi-ai spus, te-a pus pe gînduri.

Picate ca din cer într-o vară în care motivele de mulţumire ale românilor sînt cel mult concediul de odihnă sau apropierea lui, succesele Simonei Halep au fost savurate din plin la noi, ca dovadă audienţele bune realizate şi de posturi de nişă ca Eurosport la meciurile jucătoarei românce.

În ultimul bloc comunist în care am locuit, banala inundaţie era veşnica sămînţă de scandal între vecini şi atunci intervenea omul bun la toate. Cu ochelarii săi „fund de borcan“, cu lentila din stînga ciobită şi cu ţigara în vîrful buzelor, nea Miron decidea cînd curgea şi de unde curgea, ce trebuia făcut, cît costa reparaţia.

Un studiu realizat de Facebook, care dovedeşte că starea de spirit pozitivă sau negativă a utilizatorilor depinde de mesajele cu conţinut asemănător ale prietenilor din reţea, a stîrnit acum cîteva zile un val de furie şi anxietate.

“Nici nu te sui bine, că şi opreşte... şi tot mergi aşa, parcă te uită Dumnezeu în tren! Da’ ce să fac, mamă? M-am obişnuit cu Personalu’, merg cu el de cinşpe ani... E mai bine decît cu rata... şi mai curat! Am loc unde să pun sacoşele, că de asta mă duc io în fiecare luni la Bucureşti, să-i mai duc fetii una, alta.“

Vocea, chiar gîjîită de bătrîneţe, e legendară. E aceea care se aude pe tot felul de documentare despre balene, urşi, cimpanzei şi reptile. S-a născut în sens public înainte de Teleenciclopedia, în anii ’50, iar posesorul ei, David Attenborough, avea, în 2013, 87 de ani.

Este un om al străzii, al unei singure străzi. Nu l-am văzut bîntuind aiurea prin cartier, cerşind în faţă la Mega Image, dormind pe bancă în părculeţul de la Obor, alături de alţi boschetari, bînd spirt pe bordura de la Buticul Roşu.

Dintre cele aproape 77 de milioane de euro, aproximativ 24 reprezintă aşa-numite proceduri anulate, adică servicii care nu au mai avut loc. Reiese că, în 2013, Guvernul şi sateliţii lui au trimis către media, pînă la proba contrarie, aproximativ 52 de milioane de euro.

Aveam un amic care pe la 30 şi ceva de ani şi-a schimbat fundamental stilul de viaţă. Înainte, era un tip voinic, mînca cît şapte şi, de cînd intrase într-un mediu de artişti, bea cît şapte, dar nimic nu părea să-l doboare, era ca un trol.

Dacă aţi utilizat intensiv calculatorul în ultimii 15 ani, probabil că aveţi undeva în casă o colecţie extinsă de CD-uri şi DVD-uri care conţin diferite versiuni de documente din trecutul dumneavoastră digital. Problema e însă că acest trecut digital nu va rămîne pe mediile de stocare numite pentru totdeauna.

Se apropie vara şi devenim cu toţii, cu sau fără voia noastră, turişti. La mare, la munte, în străinătate. Uneori, pe la sfîrşitul lui iulie, cînd Bucureştiul începe să se golească şi cîrdurile de maşini să se împuţineze, cînd totul capătă un alt ritm şi o lentoare reconfortantă, mă simt ca un turist în propriul meu oraş.

Mă gîndesc că, la fel ca şi mine, nu vă uitaţi prea des la televizor noaptea tîrziu, la orele la care Mircea Badea, Radu Banciu şi Dragoş Pătraru îşi debitează emisiunile. Nu contează cine ce-a spus, din cele de mai sus. Cei trei au destule în comun, printre care faptul că îşi etichetează emisiunile drept „pamflet“.

Pentru o perioadă scurtă de timp, am predat, la o şcoală particulară, un curs opţional de jurnalism. L-am abandonat din mai multe motive, printre care faptul că eram prost plătită sau că şcoala era departe, la marginea Bucureştiului, aşa că îmi petreceam aproape zilnic mai bine de o oră blocată în trafic.

Criza media a curăţat cam tot ce era bun în redacţiile fostelor mari cotidiene româneşti, care, în 2014, se zbat pentru supravieţuire. Totuşi, peste Ocean, aceeaşi criză a generat o serie de idei creative de jurnalism, al căror succes e un motiv de optimism.

A început cu o măsuţă pliantă în faţa unei scări de bloc, cu gume Tuborg cu surprize şi sucuri „la carton“, cu pai, aducea marfa din primele angrouri de pe la Voluntari şi Afumaţi, o vreme „a făcut“ Turcia şi a vîndut aur, a avut tarabă la poarta unui liceu, vindea şi covrigi sau ştrudele pentru pauza de prînz a copiilor...

De cîteva luni, newsfeed-ul meu de Facebook s-a umplut de linkuri către tot felul de site-uri de care n-am auzit în viaţa mea. Publicaţii locale (ca Telegrama.ro), blogo-ziare (Robintel.ro), ortodocşi (Neclintit.com), supăraţi (Manifestulromanuluiscuipat.blogspot.ro), dacopaţi (Lupuldacic.wordpress.com) şi nenumăraţi alţii...

Într-o vineri seara, pe o terasă din Centrul vechi, în timp ce aşteptam un amic, am tras cu urechea la ce se vorbea la masa zgomotoasă de lîngă mine. Erau cinci bărbaţi în jur de 30 de ani, puteai să juri că-s fraţi sau oricum semănau între ei, aveau un aer comun.

„România“ şi „român“ sînt prezente în majoritatea sloganurilor de la europarlamentarele din acest an. Judecînd după formulele-descînt, 12 din cele 15 campanii ale partidelor şi ale independenţilor cît de cît vizibili sînt tot atîtea accese de naţionalism sau localism, într-o Uniune Europeană care scîrţîie.

Am descoperit de curînd un site şi ideea m-a amuzat: 4inmasina.ro – un soi de autostop virtual. Ai un drum de făcut cu maşina prin ţară sau în afara ei, eşti de acord să iei cu tine pe cineva sau mai mulţi, fie ca să nu te plictiseşti de unul singur, fie ca să împarţi costul benzinei, postezi un anunţ şi aştepţi să-ţi pice „muşterii“.

Plecările din PRO TV, de după demisia lui Adrian Sîrbu, au fost discutate şi relatate pe larg de presă. Totuşi, ele nu au schimbat ceva esenţial, pînă în momentul demisiei Monei Segall, cea mai cunoscută producătoare a postului, care realiza Românii au talent, Vocea României, Dansez pentru tine şi Master Chef.

Din cauza celor 11 ani pe care i-am trăit în comunism (importanţi, pentru că au fost „de formare“), sînt în continuare destul de sceptică şi de derutată în ceea ce priveşte termenul de activism. Şi în privinţa oamenilor care aderă la o cauză şi care acţionează strict conform principiilor ei, care vor să schimbe lumea.

În ianuarie, la vreo săptămînă după ziua lui Eminescu, am postat la mine pe blog şi în alte locuri o carte electronică cu Poesiile, ediţia antumă a lui Maiorescu. Şi eBook-urile au soarta lor, iar ceea ce s-a întîmplat cu al meu (sau, mai degrabă, al lui Eminescu) este instructiv.

A fi preşedinte de bloc (a se înţelege bloc comunist, construit prin anii ’80, reabilitat termic de curînd) e mai mult decît o funcţie. Eşti un fel de Dumnezeu al blocului. Dispui (aproape) după bunul tău plac de cele opt etaje, de casa scărilor şi de paliere, de lift şi de ghene, ba chiar şi de terasa blocului.

Plin de tentaţii uşoare şi locuri în care îţi pierzi vremea, Internetul are şi o zonă în acelaşi timp instructivă şi delectabilă: aceea a culturii gratuite, legale. Online poţi găsi aproape orice, de la cărţi, la filme şi soft-uri educaţionale care nu costă nimic. Am făcut pentru dumneavoastră o listă de site-uri de acest tip.

Într-o intersecţie aglomerată din centru, mă întîlnesc cu un fost coleg de liceu. Eu dau să traversez, el se proţăpeşte în faţa mea, cocoţat pe bicicleta lui ultimul tip (aşa mi se pare, nu mă pricep la biciclete din astea noi), de unde n-are de gînd să se dea jos.

Săptămîna trecută, Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) a publicat rezultatele concursului de proiecte de filme depuse în 2013. Am fost în juriu la secţiunea „Documentar“ şi cred că o serie de probleme legate de felul cum se desfăşoară lucrurile merită adusă în discuţie.

O singură dată mi-am petrecut Paştile la ţară, iar aşteptările mele erau mari, în condiţiile în care spiritul unei sărbători, oricare ar fi fost ea, începuse să se piardă la oraş. Mă gîndeam că voi găsi în satul acela din Moldova ceva cu totul special şi autentic care să mă încarce pozitiv. Şi, într-un fel, am găsit.

Pew Internet Project a realizat de curînd un studiu referitor la modul cum va arăta anul 2025, din perspectiva digitalizării. Studiul conţine 15 „teze“ despre felul cum vor arăta lucrurile peste 11 ani, pe care am încercat să le rezum mai jos.

La un moment dat, a trebuit să fac un reportaj TV la un liceu de fiţe din Bucureşti. Nu vă spun care, posibil să vă daţi şi singuri seama. Printr-o cunoştinţă, am reuşit să ajung la mama unuia dintre protagoniştii filmului. Era un băiat de vreo 17 ani, frumuşel, dezgheţat, genul tipului popular în liceu, după care suspină fetele.

De ce s-a umplut lumea de selfies? Întrebarea asta mă bîntuie de cîţiva ani, de cînd ştiu ce-i aia un selfie. Cuvîntul a fost trecut în dicţionarul Oxford anul trecut, în 2013, şi pentru cazul mai greu de crezut în care trăiţi cu totul, dar cu totul în afara reţelelor sociale, o să explic.

Nu mă deranjează să călătoresc singură, ba dimpotrivă, sînt mai atentă şi mai receptivă la ce se întîmplă în jurul meu, mai ales la oameni. Cu ceva timp în urmă, aveam o zi întreagă de pierdut în Bruxelles, oraş în care nu mai fusesem pînă atunci.

Una din cele două jurnaliste care şi-au dat demisia în direct de pe Russia Today, Liz Wahl, a publicat pe Politico.com un articol în care povesteşte cum „a fost pionul lui Putin“. Relatarea jurnalistei conţine o serie de detalii relevante despre felul cum se face, azi, în lume, propaganda: mult mai subtil decît la noi.

Pentru ei, a avea copii şi a-i educa înseamnă doar o perpetuă competiţie, în care se folosesc de propriile odrasle pentru a obţine confirmări (şi premii). Pare o competiţie nevinovată cu alţi copii, însă, de fapt, e un război al lor personal cu oamenii din jur. Şi cu propriile frustrări şi neputinţe.

Acum o lună, un tweet al lui Barack Obama a făcut înconjurul mediei globale: „Diseară mă uit la House of Cards. Fără spoilere, vă rog.“ Ştirea a venit la pachet cu o alta, despre acelaşi preşedinte, dar alte seriale, pe care acesta le-a cerut de la HBO înainte de data premierei: Game of Thrones şi True Detective.

În mare parte din cauza ipohondriei mele, de-a lungul timpului am vizitat o sumedenie de cabinete medicale şi am întîlnit fel de fel de doctori, de diferite specialităţi. Şi ca orice ipohondru care se respectă, de fiecare dată am fost extrem de atentă la modul lor de a se comporta, la mimică, gesturi şi cuvinte.

TVR s-a redresat economic în 2013 – arată cifrele date publicităţii săptămîna trecută de preşedintele-director general interimar, Stelian Tănase. După ce, în perioada 2010-2012, pierduse anual între 32 şi 38 de milioane de euro, anul trecut, postul public a încheiat cu un mic profit, de 566.000 de euro. Pe hîrtie, lucrurile arată foarte bine. Dar nu şi pe ecran.

La un moment dat, am cunoscut un artist, un pictor. Băiat de la ţară, sărac, de printr-un sat din Moldova, era un talent nativ. Un talent mare – şi o ziceau cei care se pricep – care se naşte o dată la, să zicem, 50 de ani. Teoretic, avea nevoie doar de determinare şi de muncă, pentru a ajunge cunoscut, pentru a-şi confirma valoarea.

Fundaţia Konrad Adenauer (KAS) şi Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) au prezentat săptămîna trecută rezultatele unui studiu referitor la media din România, din care reiese că numai o cincime dintre români mai cred că presa este independentă. Cum şi de ce s-a prăbuşit acest indicator?

Există două mari categorii de clienţi: clientul veşnic nemulţumit, care îşi închipuie că totul i se cuvine, şi clientul umil, în banca lui, care crede că i se face o onoare cînd este servit. Din păcate, fac parte din ultima categorie, detestînd-o oarecum pe prima.

În timpul cît nu l-am băgat în seamă, Mircea Badea a devenit, din substantiv propriu, substantiv comun. Sau, mai frumos zis, din persoană – gen publicistic. Cea mai clară dovadă în acest sens este Radu Banciu, care îi insultă pe prietenii lui Badea cu aceeaşi furie cu care Badea îi insultă pe prietenii lui Banciu.

Aveam o „prietenă“ pe Facebook, cu 8 ani, poate cu 10 ani mai tînără decît mine, care mă scoatea din minţi. De multe ori am fost tentată s-o şterg din listă, însă de fiecare dată m-am oprit, curioasă pînă unde poate să ajungă cu self-esteem-ul şi autosuficienţa ei.

Dintre toate teoriile conspiraţiei care circulă aici şi acum, cea mai răspîndită e şi cea mai neglijată: a securistului. Neluată în seamă, poate, fiindcă e lipsită de orice fel de exotism şi nearticulată, se poate rezuma simplu: România e la cheremul (moştenitorilor) securiştilor, care îşi pasează de la unii la alţii privilegiile economice ale capitalismului clientelar în care trăim.

În blocul de garsoniere în care am locuit, aveam un vecin colonel în rezervă. Trecut de 75 de ani, un om serios, liniştit, aproape că nu-l auzeam niciodată, deşi stăteam perete-n perete. În aparenţă, pensionarii sînt vecinii ideali. Au tabieturi, dorm mult, nu te deranjează cu nimic.

A fost odată ca niciodată o ţară din Uniunea Europeană; mai precis, care a fost primită în Uniunea Europeană în 2007. Cetăţenii ei se bucurau de libertăţi şi făceau lucruri gen iniţiativă privată, contribuind la construcţia capitalismului.

Negustoreasă de verdeţuri şi ierburi de tot felul, unele in trend, cum ar fi menta şi busuiocul (4 lei legătura, scump!). În jur de 60 de ani, îşi zgreapţănă tot timpul un neg mare de pe nas. Bodogăne şi comentează, îi cam tună şi-i fulgeră. Are şi zarzavat pentru ciorbă, la sticlă. Minunat.